Totalul afișărilor de pagină

Evanghelia zilei



MIERCURI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH


Evanghelia de la Luca
(XII, 48-59)

is-a Domnul: „De la cel căruia i s'a dat mult, mult se va cere; şi de la cel căruia i s'a încredinţat mult, mai mult se va cere. Foc am venit s'arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie-acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va'mplini! Pare-vi-se c'am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Că de'acum înainte cinci într'o casă vor fi dezbinaţi: trei contra doi şi doi contra trei. Dezbinaţi vor fi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei“. Dar şi mulţimilor le spunea: „Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie, şi aşa este; iar când vedeţi vântul suflând de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi s'o desluşiţi, dar vremea aceasta, pe ea cum de nu ştiţi s'o desluşiţi? Dar de ce nu judecaţi prin voi înşivă ce este drept? Şi când mergi cu pârâşul tău la judecător, dă-ţi silinţa ca pe drum să te scuturi de el, ca nu cumva să te târască la judecător şi judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi temnicerul să te-arunce'n temniţă. Îţi spun Eu ţie: Nu vei ieşi de-acolo până ce nu vei plăti şi cel din urmă ban“.

Icoana sfântului zilei

Icoana sfântului zilei
Sf. Ierarh Nectarie Taumaturgul de la Eghina

Vieţile sfinţilor

În această lună, în ziua a noua, pomenirea Sfinţilor Mucenici Onisifor şi Porfirie.

Aceşti sfinţi Onisifor şi Porfirie, fiind prigoana asupra creştinilor, au fost pârâţi ca sunt creştini şi, fiind aduşi înaintea judecaţii, au stat tare şi fără de frica, mărturisind pe Hristos Dumnezeu adevărat, Făcător al cerului şi al pământului. Pentru aceasta mărturisire au suferit multe răni de bătăi, şi arsuri peste tot trupul. De aceea i-au pus pe un grătar de fier ars, şi întru toate chinurile acestea privind la câştigarea binelui celui veşnic, măcar ca pătimeau din partea celor fără de Dumnezeu, dar erau uşuraţi de către Dumnezeu. Iar păgânii aceia şi nemilostivii, văzând ca nu pot pricinui sfinţilor nici o vătămare, spre mai multa tulburare s-au aţâţat şi, legându-le cinstitele picioare de cai sălbatici, i-au gonit slujitorii, târându-i multe ceasuri peste spini şi ciulini şi peste locuri colţuroase de le rupeau carnea. Şi aşa şi-au dat sufletele lui Dumnezeu. Atunci nişte creştini, luând pe ascuns sfintele lor moaşte, le-au aşezat în satul pangheanilor, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Matroana.

Aceasta a fost în zilele împăratului Leon cel Mare, din Perga Pamfiliei. Şi măritându-se a dobândit o fiică, şi s-a dus la Constantinopol cu bărbatul ei, fiind de cincisprezece ani, şi cunoscând pe o fecioara cu numele Evghenia şi râvnind nevoinţa ei, nu lipsea de la biserici şi petrecea toată noaptea îndeletnicindu-se cu postiri şi privegheri. Aprinzându-şi mai cu căldura dragostea credinţei spre Dumnezeu, a lăsat pe fiica sa pe seama unei femei cu numele Suzana. Şi ea, îmbrăcându-se în port bărbătesc, s-a dus la Mănăstirea Sfântului Vasian; şi, prefăcându-se ca este eunuc, a fost primita de monahi. După aceea, aflând preacuviosul Vasian de cele pentru ea din dumnezeiasca arătare, a trimis-o la cetatea ce se cheamă Emesa, la o mănăstire de femei. Şi de acolo a trecut la Ierusalim. După aceea la Muntele Sinai, şi apoi la Berit, unde prin rugăciune a scos izvor de apă într-un loc sec şi uscat. După ce a răbdat multe ispite de la demoni. În urma unei arătări şi vedenii s-a dus iarăşi la Constantinopol. Şi văzând-o Sfântul Vasian, a rânduit-o să şadă la mănăstirea ce s-a numit, de la dânsa până astăzi, Mănăstirea Matroanei. Şi trăind până la o sută de ani, cu pace către Domnul a răposat.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Teoctista din insula Lesbos.

Aceasta a trăit in secolul al IX-lea şi era din cetatea Metimna, în insula Lesbos. Fiind dată de copilă la casa de fecioare, s-a făcut călugărita. Deci ajungând în vârsta de optsprezece ani, s-a dus la satul ce era acolo aproape, ca să vadă pe sora sa. Tot în acea noapte s-a întâmplat să vină la Mitilina tâlhari cretani, al căror căpitan era vestitul Nisiris. Aceştia luând robi pe toţi ceilalţi cetăţeni, au luat împreuna şi pe cuvioasa şi s-au dus. Iar a doua zi s-au oprit la insula Paros, şi, după ce au scos robii la uscat afară, şedeau şi socoteau cu câte cât să vândă pe fiecare. Cuvioasa Teoctista, găsind bun prilej, a fugit pe ascuns în pădure, scăpând cu aceasta din mâinile lor. Deci, de atunci rămânând acolo, a petrecut fericita treizeci de ani, cu rea pătimire, luptându-se cu foamea, cu gerul, cu arsura, hrănindu-se cu ierburi şi cu verdeţuri sălbatice, nefiind văzută de nimeni în vremea aceasta, ci numai cu Dumnezeu şi cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu (pentru care şi vieţuia) vorbea prin rugăciune.

Iar după ce s-au împlinit treizeci şi cinci de ani, după dumnezeiasca iconomie, s-au dus la Paros oarecare vânători, ca să vâneze în locul acela pustiu, unde petrecea cuvioasa; iar unul dintre ei despărţindu-se şi urmărind locul ca să afle vânat, a intrat într-o biserica a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, ca să vadă cele ce erau în ea. Şi după ce a văzut cele din biserica şi s-a închinat, a ridicat în sus ochii săi, şi iată a văzut în partea dreapta a sfintei mese, ca o ţesătura de pânză de păianjeni, ce se clatină de vânt; şi fiindcă a voit să meargă mai înainte ca să cunoască bine ceea ce se vedea, a auzit un glas ce-i zicea: "Stai omule şi nu te apropia, căci mă ruşinez a mă arăta ţie, femeie goală fiind". Iar vânătorul, înspăimântându-se de năprasnicul glas şi temându-se, căuta să fugă, căci se ridicaseră perii capului său, şi stau drepţi ca spinii. Iar după ce abia cu greu şi-a venit în sineşi, a întrebat pe ceea ce strigase, cine şi de unde este. Iar sfânta i-a răspuns: "Arunca haina ta ca să mă acopăr cu ea, şi apoi îţi voi povesti cele despre mine". Şi vânătorul a făcut îndată după poruncă. Iar cuvioasa, luând haina şi îmbrăcându-se, s-a pecetluit pe sine cu semnul crucii, şi aşa s-a arătat vânătorului: vedere minunată şi înspăimântătoare. Căci perii capului ei erau albi, iar faţa ei negricioasă, cărnuri însă cu totul nu se vedeau la ea, ci numai o piele, care ţinea şi cuprindea legătura vinelor şi a oaselor. Şi în scurt zicând, tot trupul ei nu se vedea trup, ci umbra de trup. Deci, după ce a povestit sfânta toate cele despre ea, s-a rugat de vânător ca, întorcându-se iarăşi în insulă ca să vâneze, să-i aducă o parte din Sfântul Trup al lui Hristos. Deci când s-a întors vânătorul, a adus cu sine dumnezeieştile Taine; pe care luându-le cuvioasa şi făcând rugăciune, s-a împărtăşit, mulţumind lui Dumnezeu. Iar vânătorul, ducându-se la vânat, degrab s-a întors iarăşi la cuvioasa, pe care a aflat-o zăcând moartă. Deci săpând în pământ, precum a putut, şi mult rugându-se sfintei ca să mijlocească pentru el către Domnul, a îngropat-o în locul acela, unde o aflase, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Simeon Metafrastul, care cu pace s-a săvârşit.

Cuviosul Simeon era născut în Constantinopol, fiind pe vremea evlaviosului împărat Leon cel înţelept în anii 886. Pentru faptele cele bune şi pentru înţelepciunea sa, a fost înălţat la vrednicia de magistru şi logofăt, şi avea multă cinste la împăratul. Deci, oarecând au mers arabii în Creta cu armata, şi au prădat oarecare sate şi cetăţi. Atunci împăratul a ales voievod pe marele şi viteazul Imerie, cu care împreună a trimis şi pe Cuviosul acesta Simeon Metafrast, să meargă soli către arabii care stăpâneau Creta, dându-le acestora amândurora puterea ca sau cu bine să supună pe arabi împărăţiei (Constantinopolului), sau să-i piarză cu arme prin război. Precum de aceasta povesteşte acelaşi Metafrast, scriind viaţa mai sus-pomenitei cuvioasei maicii noastre Teoctistei Lesvianca, care se prăznuieşte întru această zi. Împăratul îl iubea pe cuviosul şi-l cinstea, atât pentru înţelepciunea şi fapta bună a lui, cât şi pentru fireasca lui bărbăţie, priceperea şi socotinţa ce avea în războaie. Însă cu toate acestea, pururea pomenitul Simeon nu avea aplecare spre aceste lucruri amăgitoare. Ci cugeta foarte mult să părăsească lucrurile lumii acesteia şi să se facă monah. De aceea a zis către împăratul că, dacă se va întoarce biruitor de la Creta, să-i facă un dar pe care îl va cere atunci, iar împăratul i-a făgăduit ca fără de grăire împotrivă îi va plini cererea. Deci mergând la Creta împreună cu Imerie, au vorbit ca nişte soli înaintea stăpânitorilor arabilor, şi atâta i-au îmblânzit pe ei cu cuvintele lor cele înţelepte, încât fără de război i-au biruit şi i-au supus să plătească bir împăratului.

Întorcându-se biruitori la Constantinopol, s-au închinat împăratului, iar pururea pomenitul Simeon l-a rugat ca să-i dea darul ce i l-a făgăduit. Iar împăratul, neştiind ce are a cere, a dat lui Simeon mâna şi acesta a sărutat-o, socotind ca are a cere aur sau altă oarecare cinste mai mare, precum poftesc iubitorii de lume. Dar Simeon iubitorul de Hristos, mai vârtos decât iubitorul de avuţie, n-a cerut altă dăruire de la împăratul, decât ca să-l lase a se face monah. Atunci împăratul s-a mâhnit, pentru că urma să se lipsească de un aşa de înţelept bărbat şi viteaz ostaş. Însă neputând a-şi călca făgăduinţa, a îmbrăţişat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon şi l-a sărutat, zicându-i: "Mergi fiule cu mila lui Dumnezeu, Căruia roagă-te şi pentru păcatele mele". Apoi, cuviosul, după ce s-a făcut monah şi a scapăt de tulburarea lumii, a scris vieţile sfinţilor câte le-a aflat. După aceea, ca unul ce era bogat şi avea putere şi închipuire, a trimis oameni în felurite cetăţi şi locuri; şi i-au adus câte vieţi de sfinţi au aflat, pe care el iarăşi le-a tâlcuit cu prea dulci ziceri. Pentru care lucru din pricina aceasta s-a numit Metafrast (adică tâlcuitor). Şi toate câte a scris sunt adevărate şi fără greşeală. Pe care şi învăţaţii italienilor le-au tâlcuit în limba italienească, şi-l au pe Cuviosul Simeon şi în sinaxarele lor, şi-l prăznuiesc ca pe un sfânt. Fiindcă mult s-a ostenit atât pentru Domnul, cât şi pentru sfinţii Lui.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor femei Eustolia şi Sopatra.

Sfânta Eustolia era pe vremea lui Mavrichie împăratul, fiică de părinţi evlavioşi care locuiau în Roma. Şi din crudă vârstă, dându-se pe sine cucerniciei, zăbovea în postiri şi privegheri. Fiind aprinsă de dumnezeiasca dorinţă şi lasând Roma, s-a dus la Constantinopol, unde, cercetând dumnezeieştile cinstite locaşuri şi plinindu-şi dorinţa, s-a întâlnit cu Sopatra, fiica împăratului Mavrichie, care mergea la biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din Vlaherne. Şi fiindcă fapta bună nu se poate ascunde, Sopatra ruga pe fericita Eustolia, ca să o aibă pe ea maică duhovnicească şi păzitoare trupului şi sufletului. Şi lăsând pururea pomenita Sopatra împărăţia şi îmbrăcându-se cu schima călugăreasca, a sporit întru nevoinţe şi osteneli duhovniceşti. A cerut de la tatăl său împăratul un loc potrivit şi acolo a zidit casa de rugăciuni, petrecând împreună cu Sfânta Eustolia. Pentru aceasta multe fecioare şi femei evlavioase mergând către ele, petreceau împreună viaţa cea aspră şi plină de osteneli. Iar fericita Eustolia nevoindu-se mulţi ani, şi multora făcându-se pricină de mântuire, s-a dus către Domnul cu pace, lăsând în locul său pe fericita Sopatra, care, asemenea ca duhovniceasca ei maică, nevoindu-se şi la vârful faptelor bune ajungând, s-a mutat către Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Antonie.

Acesta era din satul Siron, cu meşteşugul tăietor de pietre. Deci văzând pe elini că mergeau la capiştea idolilor şi jertfeau, i-a sfătuit pe ei să se depărteze de aceia, şi nefiind ascultat, mâhnindu-se, s-a dus în pustietate, şi acolo a aflat pe un rob al lui Dumnezeu, care iarăşi fugise din lume, Timotei cu numele, şi împreună cu el petrecând trei ani, şi luând de la el bunele cuvântări, s-a pogorât iarăşi către poporul rătăcit din satul său. Şi aflându-i pe ei ca săvârşeau serbare demonilor, intrând în capiştea lor, a zdrobit toţi idolii. Deci, fiind prins de ei, a fost bătut cumplit. După aceasta s-a dus la Apamia Siriei şi, rugându-se cuviosului episcop ca să-i dea voie să zidească o biserica în cinstea Sfintei Treimi, a început a o zidi. Aflând de aceasta cei din satul lui au năvălit noaptea cu săbii şi cu ciomege şi fără de mila l-au omorât pe el. Şi aşa şi-a dat duhul său lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Cristofor şi Mavra, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Ioan Colovul, care cu pace s-a săvârşit.

Sfântul Ioan, Colovul din Egipt, s-a nevoit prin sec. al V-lea în deşertul egiptean în Mănăstirea Sf. Pimen cel Mare (prăznuit în 27 august). De la numele acestei mănăstiri, mănăstirile din sălbăticie au început să se numească schituri, unde călugării se nevoiau în viaţă sfântă, în tăcere şi însingurare. Sf. Ioan era un călugăr blând, smerit şi muncitor. El a venit la acea mănăstire împreună cu fratele său, Daniel.

Odată, Sf. Ioan i-a spus fratelui său mai mare că i-ar plăcea să nu-şi mai facă griji pentru ce mănâncă sau cu ce se îmbracă şi să poată trăi ca îngerii din ceruri. Daniel l-a lăsat să meargă în pustie ca să se lupte cu ispitele. Lepădându-şi hainele, într-o noapte foarte rece, Ioan şi-a părăsit chilia şi a plecat. Însă după o săptămână, foamea l-a mânat înapoi. Ajungând la uşa chiliei, Ioan a început să bată. "Cine-i acolo?" a întrebat Daniel. "Eu sunt, Ioan, fratele tău." Daniel însă i-a răspuns, "Ioan a devenit înger, el nu mai este printre oameni." Ioan a continuat să bată însă Daniel i-a dat drumul înăuntru abia dimineaţă. Apoi i-a spus: "Tu eşti bărbat şi ca să mănânci, trebuie să munceşti." Sf. Ioan a plâns cu amar şi şi-a cerut iertare.

După ce şi-a învăţat lecţia, Sf. Ioan s-a dus la Sf. Pimen, cunoscut pentru caracterul său hotărât, cerând îndrumare şi promiţând că va asculta tot ce-i va spune să facă. Ca să-i încerce răbdarea, Sf. Pimen i-a dat să facă o ascultare mai neobişnuită, şi anume să care apă şi să o picure pe un băţ uscat până acesta, după trei ani a înfrunzit şi a rodit. Părintele a luat din fructele bogate şi le-a dus fraţilor, spunând: "Luaţi şi mâncaţi din roadele ascultării".

Mai târziu, avva Ioan a devenit el însuşi îndrumător al multor oameni pe drumul mântuirii, printre care era şi Sf. Arsenie cel Mare (prăznuit în 8 mai) şi Sf. Taisia (prăznuită în 8 octombrie).

Sf. Ioan a fost cel care a scris Viaţa Sf. Paisie cel Mare (prăznuit în 19 iunie).

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Eladie, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Narsi şi Artemon.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor şi de Dumnezeu purtători Părinţilor noştri Evtimie (Eftimie) şi Neofit, ctitorii Mănăstirii Dohiarului din Muntele Athos, care cu pace s-au săvârşit.

Sfinţii Eftimie şi Neofit, fondatorii Mănăstirii Dochiariu din Muntele Athos, un unchi şi nepotul său, aparţineau aristocraţiei bizantine de cel mai înalt rang. Sf. Eftimie, pe când era încă în lume, a fost prietenul Sfântului Atanasie din Muntele Athos (pe care îl prăznuim în 5 iulie), devenind ulterior novice şi discipol al acestui mare ascet. Pentru dragostea curată faţă de fraţi, pentru blândeţea şi nevoirea de a duce o viaţă sfântă, Sf. Atanasie i-a încredinţat călugărului funcţia de administrator, pe care acesta a îndeplinit-o ca şi când Însuşi Domnul i-ar fi dat-o spre împlinire.

Sf. Eftimie împreună cu alţi călugări s-au stabilit în localitatea Dafni, unde au întemeiat o mănăstire în cinstea Sf. Nicolae, numită Docheiariou pentru a aminti de ascultarea sa. Călăuzindu-i pe fraţii mai tineri, Sf. Eftimie i-a învăţat pe călugări despre importanţa trezviei şi atenţiei la tulburările sufletului, explicîndu-le că lupta creştinilor, după cum spune Sf. Apostol Pavel, "nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh". (Efes. 6:12).

Însă saracinii au tulburat viaţa liniştită a mănăstirii şi pe când călugării stăteau ascunşi în pădure ca să-şi salveze vieţile, duşmanii au ras mănăstirea din temelii.

Sf. Eftimie nu şi-a pierdut încrederea şi mănăstirea a fost reconstruită. Sf. Neofit, pe când se afla în lume, era însoţitorul împăratului Nichifor Focas (963-969). După moartea părinţilor săi, acesta s-a dus în Muntele Athos, fiind tuns la mănăstirea unchiului său, Eftimie. Înainte de moartea sa, Sf. Eftimie a lăsat administrarea mănăstirii în mâinile nepotului său.

Sub îndrumarea spirituală a Sf. Neofit mica mănăstire a devenit lavră şi datorită donaţiilor făcute de împăratul Nichifor, la solicitarea sfântului. Sf. Neofit s-a învrednicit să devină "protos" (mai-marele Consiliului Părinţilor din Sf. Munte), rămânînd acolo timp de mai mulţi ani. După renunţarea la funcţia din cadrul Consiliului, în ultimii săi ani de viaţă, Sf. Neofit s-a întors la Mănăstirea Dochiariou, unde s-a dus în pace la Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului ierarh Nectarie din Eghina, episcop al Pentapolisului.

sfantul nectarieSfântul Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8 noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole şi ctitor al mănăstirii "Sfânta Treime" din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe, comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie.

Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze şi să se şcolească.

În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să predea ca învăţător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-şi completeze studiile la Atena şi să obţină, în 1885, o diplomă a Facultăţii de Teologie din capitala Greciei.

Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator, secretar patriarhal şi reprezentant al său la Cairo.

Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioşi. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri materiale. A rămas câţiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost numit director al şcolii teologice Rizarios, care forma viitori preoţi. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.

În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, a fondat mănăstirea "Sfânta Treime" din insula Eghina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie şi-a dat demisia din postul de director al şcolii teologice şi s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.

A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an şi jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.

În 1953 moaştele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaştelor sale se face în ziua de 3 septembrie.

Câţiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.

*

Viaţa sfântului Nectarie din Eghina, episcop de Pentapolis (după Sinaxarul Parintelui Macarie de la Mănăstirea Simonos-Petras, Muntele Athos)

Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în Selibria (Tracia), din părinţi săraci dar credincioşi pioşi : Dimos şi Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez numele de Anastasie, el dovedi încă din copilărie o mare milă şi o înclinare profundă pentru studiu. Cum mama sa îl învăţă Psalmul al 50 lea, lui ii plăcea să repete versetul : "Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale" (Psalmii 50 :15). Primind în ţara sa primele noţiuni de învăţătură, fu trimis de către părinţii săi la Constantinopol pentru a-şi continua educaţia, lucrând în acelaşi timp ca angajat într-un magazin. Tânărul băiat ramase atunci insensibil tulburărilor vieţii mondene, preocupându-se zi şi noapte doar de clădirea înlăuntrul său a omului interior după chipul lui Hristos, prin rugăciune şi meditaţie asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi. La vârsta de 20 de ani părăsi Constantinopolul pentru a deveni învăţător in insula Chios. Acolo încuraja cu multa sârguinţa pe tineri şi pe săteni întru milostenie şi virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însuşi al vieţii sale de privaţiune şi rugăciune. Dorindu-şi de mult să îmbrăţişeze o viaţă asemeni Îngerilor, deveni călugăr sub numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mănăstire din Nea-Moni. Căutând doar lucrurile de Sus, model de blândeţe şi supunere, se făcu îndrăgit de toţi fraţii din comunitate şi deveni Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea unui locuitor pios din insula, apoi prin protecţia Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu să îşi continue studiile la Atena şi să obţină diploma Facultăţii de Teologie. În 1885 ajunse la Alexandria unde la puţină vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al Pentapolisului (fosta dioceză corespunzând Libiei superioare). Predicator şi secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa şi ştia să comunice turmei sale spirituale sârguinţa pentru virtuţile Evangheliei. Dragostea şi admiraţia pe care i-o purta poporul se întoarseră însă împotriva lui. Împinşi de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidioşi pe succesele sale, îl calomniară, spunând ca ar căuta să îşi atragă favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu încerca să se justifice, ci îşi punea încrederea in promisiunea lui Hristos care spune : " Fericiţi veţi fi când va vor ocărî şi va vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind, din pricina mea" (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul său şi se îmbarcă pentru Atena unde se trezi singur, neştiut, dispreţuit şi lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, căci nu ştia să păstreze nimic pentru sine şi îşi împărţea săracilor puţina sa avuţie. Abandonând proiectul iniţial de a se retrage în Muntele Athos, blândul şi umilul urmaş al Domnului nostru Isus Hristos, preferă - în favoarea mântuirii aproapelui său - să sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurătate. Rămase câţiva ani ca predicator (1891 - 1894), apoi fu numit director al şcolii ecleziastice Rizarios, destinată pregătirii viitorilor Preoţi. Profunda sa cunoaştere a Scripturilor, a Sfinţilor Părinţi şi chiar a ştiinţelor profane, precum şi autoritatea sa plina de blândeţe orientată către oameni aveau să îi permită să insufle în scurt timp acestei instituţii o înalta calitate intelectuală şi morală. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea şi lecţiile Pastoralei, dar nu înceta totuşi să îşi trăiască programul de ascet, de meditaţie şi de rugăciune a unui călugăr, adăugând la acestea înaltele funcţii de predicare şi de oficiere regulată a Sfintelor Taine, în sânul şcolii dar şi în regiunea din jurul Atenei.

Nectarie păstra însă în adâncul inimii sale o dragoste arzătoare pentru liniştea şi pacea vieţii din mănăstiri, de aceea profita de dorinţa exprimată de câteva din fiicele sale spirituale pentru a se retrage din tulburările vieţii mondene şi să pună bazele unei mănăstiri feminine în insula Eghina (între 1904 şi 1907).

In ciuda nenumăratelor griji şi dificultăţi, Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viaţă cenobitică scrupulos fidelă spiritului Sfinţilor Părinţi. Îşi consuma fără măsură forţa trupului şi cea morală pentru instalarea clădirilor, pentru oficierea Slujbelor şi pentru conducerea spirituală a fiecăreia din ucenicele sale. Putea fi văzut adesea lucrând grădina, îmbrăcat cu o sutana ca vai de ea, sau când dispărea ore întregi, era uşor de ghicit ca se închisese în chilia sa pentru a-şi înălţa mintea spre Dumnezeu, fixând-o în inima sa pentru a gusta astfel dulceaţa Sfântului Nume al lui Hristos. Deşi fugea de orice contact cu lumea şi îşi limita cu stricteţe vizitele la mănăstire, renumele virtuţilor sale şi a harurilor pe care i le dăduse Dumnezeu se răspândiră în întreg ţinutul, iar credincioşii veneau la el, atraşi ca un metal de magnet. Vindeca pe numeroşi laici şi călugăriţe de bolile de care sufereau, făcu să vina ploaia peste insula care suferea de secetă. El uşura, mângâia, încuraja... Era totul pentru toţi, putând să facă totul întru Hristos care sălăşluia în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al Sfinţilor şi al Maicii Domnului iar aceştia i se arătau adesea în timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultăţilor care au urmat primului război mondial, el interzise cu stricteţe călugăriţelor sale să facă provizii de hrană şi ordonă să fie împărţit săracilor surplusul lor, încredinţându-se de pe o zi pe alta milei lui Dumnezeu. In afară acestor sarcini, Nectarie găsea timp să redacteze un mare număr de lucrări de teologie, de morală, de istorie a Bisericii pentru confirmarea Bisericii din Grecia în Sfânta Tradiţie a Părinţilor, adesea ignorată în vremea aceea din cauza influenţelor apusene. Trăind deci ca un Înger în trup şi făcând să strălucească în jurul său razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de suferit calomnii şi acuzaţii nedrepte asupra mănăstirii sale, din partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste încercări cu răbdarea lui Hristos : fără un murmur şi fără revoltă. Atunci fu atins de o dureroasă boala timp de peste un an şi jumătate. El îi mulţumea lui Dumnezeu că îl încerca astfel şi se străduia să ţină în secret durerea până cu puţină vreme înaintea morţii sale. După un ultim pelerinaj la o icoana a Maicii Domnului, situată nu departe de mănăstire, el anunţă ucenicilor săi plecarea sa la cer şi fu transferat într-un spital din Atena, unde după 50 de zile de suferinţe, pe care le suporta cu o răbdare care îi stupefia pe toţi cei din jurul său, îşi dădu sufletul în pace lui Dumnezeu (pe 8 noiembrie 1920). Credincioşii din Eghina, ucenicii săi şi toţi Creştinii care îl cunoscuseră plânseră pierderea blândului şi compătimitorului ucenic al lui Hristos, care toată viaţa suportase calomnia, persecutările şi nedreptele acuzaţii, luând ca model Dumnezeiasca Pătimire a Stăpânului său. Dar Dumnezeu îi dădu slava în schimb şi, imediat după odihna sa, Minunile au început să apară şi continuă în fiecare zi şi acum pentru cei care se apropie cu încredere de Moaştele sale sau care se încred puternicei sale mijlociri.

Trupul Sfântului rămase ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani, degajând o mireasmă cerească şi delicată. În 1953, când fu în sfârşit dispersat după legile naturii, se procedă la mutarea Moaştelor (3 septembrie) sale şi se constată atunci ca acelaşi parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat să îşi bucure credincioşii care se apropiau de aceste preţioase rămăşite, dându-le încredinţarea ca Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în casa Sfinţilor. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961 iar povestea minunilor sale nu încetează să fie scrisă în fiecare zi. Mormântul său, la Eghina, se numără printre pelerinajele cu cea mai multă lume în Grecia.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat.

Aceşti patru mucenici au pătimit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Ei au fost neîntrecuţi meşteri în arta cioplirii şi sculpturii în marmură., fiind conducătorii unui vestit şantier de acest fel, la Smirnum. Datorită lucrărilor de calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor meşteri. Însă, din cei peste 600 de lucrători care se aflau pe acest şantier, mulţi erau păgâni, care nu vedeau cu ochi buni viaţa religioasă a creştinilor de aici. Aceştia obişnuiau să-şi facă semnul Sfintei Cruci ori de câte ori începeau sau terminau o lucrare, deoarece erau convinşi că numai prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu erau în stare să facă tot ceea ce făcuseră până atunci.

Printre aceşti creştini se aflau şi cei patru sfinţi, care primiseră Taina Sf. Botez din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, ce se afla surghiunit în ţinutul Iliricului. Aceşti 4 mucenici, datorită râvnei lor duhovniceşti, au reuşit să atragă la creştinism pe un alt om, pe nume Simpliciu, care s-a încreştinat şi el. Imediat, păgânii cei invidioşi i-au pârât pe cei 5 meşteri la împărat, acuzându-i că aceştia conduc lucrările prin superstiţie şi magie şi că nu vor să ştie decât de credinţa în Hristos. Auzind acestea, împăratul nu a luat nici o măsură împotriva lor, dar acuzatorii au spus că ei nu vor să sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit vindecător de către împărat. Cei 5 mucenici au confirmat că "În toate ne-am arătat ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu vrem şi nu putem să-l facem". Împăratul însă, nu s-a supărat şi a trecut cu vederea neascultarea acestor meşteri, spunând că nu-i pasă cine va face statuia, dar că aceasta trebuie terminată. Aşa s-a şi întâmplat, statuia fiind terminată de alţi meşteri. Când împăratul a venit să vadă statuia terminată, el a crezut că totuşi cei 5 au realizat statuia, dar partida păgânilor s-a năpustit cu ură asupra lor, acuzându-i iarăşi cu cuvinte duşmănoase. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a iscat, i-a încredinţat pe cei 5 meşteri unui dregător cu numele de Lampadie, ca să facă cercetări şi să liniştească lucrurile. Acesta le-a poruncit să aducă cinstire şi jertfe zeilor, dar meşterii nu au vrut. Ca atare Lampadie i-a arestat şi închis în temniţă, după care a asmuţit mulţimile păgâne împotriva creştinilor. S-au iscat răscoale şi bătăi, iar în timpul uneia dintre ele, însuşi Lampadie a fost omorât.

Auzind aceasta, împăratul s-a temut ca nu cumva rudele mortului să pornească o răscoală generală, şi ca atare s-a decis să termine cu cei 5, dând ordin ca aceştia să fie închişi de vii în sicrie de plumb şi să fie aruncaţi în apele fluviului Sava. Auzind această veste, va muri de supărare şi episcopul Chiril, care se afla şi el închis în temniţă. După câteva zile, un creştin cu numele de Nicodim a scos sicriele din apă şi a avut grijă de înmormântarea osemintelor sfinţilor.

Calendarul roman din anul 354 aminteşte de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Să citim împreună Sfânta Scriptură

FACEREA - INTAIA CARTE A LUI MOISE

CAPITOLUL 30
Fiii lui Iacov

1. Iar Rahila, vazand ca ea n-a nascut lui Iacov nici un fiu, a prins pizma pe sora sa si a zis lui Iacov: “Da-mi copii, iar de nu, voi muri”.
2. Maniindu-se insa Iacov pe Rahila, i-a zis: “Au doara eu sunt Dumnezeu, Care a starpit rodul pantecelui tau?”
3. Atunci Rahila a zis catre Iacov: “Iata roaba mea Bilha; intra la ea si ea va naste pe genunchii mei si voi avea si eu copii printr-insa”.
4. Si i-a dat pe Bilha, roaba sa, de femeie si a intrat Iacov la ea;
5. Iar Bilha, roaba Rahilei, a zamislit si a nascut lui Iacov un fiu.
6. Atunci Rahila a zis: “Dumnezeu mi-a facut dreptate, a auzit glasul meu si mi-a dat fiu”. De aceea i-a pus numele Dan.
7. Si a zamislit iarasi Bilha, roaba Rahilei, si a mai nascut un fiu lui Iacov;
8. Iar Rahila a zis: “Lupta dumnezeiasca m-am luptat cu sora mea, am biruit si am ajuns deopotriva cu sora mea!” De aceea i-a pus numele Neftali.
9. Lia insa, vazand ca a incetat de a mai naste, a luat pe roaba sa Zilpa si a dat-o lui Iacov de femeie si el a intrat la ea;
10. Zilpa, roaba Liei, a nascut lui Iacov un fiu.
11. Atunci a zis Lia: “Noroc” Si i-a pus numele Gad.
12. Apoi iarasi a zamislit Zilpa, roaba Liei, si a nascut lui Iacov alt fiu.
13. Si a zis Lia: “Spre fericirea mea s-a nascut, ca ma vor ferici femeile!” Si i-a pus numele Aser.
14. Iar pe vremea seceratului graului s-a dus Ruben si, gasind in tarina mandragore, le-a adus la mama sa Lia. Rahila insa a zis catre Lia, sora sa: “Da-mi si mie din mandragorele fiului tau!”
15. Iar Lia a zis: “Nu-ti ajunge ca mi-ai luat barbatul? Vrei sa iei si mandragorele fiului meu?” Si Rahila a zis: “Nu asa, ci pentru mandragorele fiului tau, sa se culce Iacov noaptea aceasta cu tine!”
16. Venind Iacov seara de la camp, i-a iesit Lia inainte si i-a zis: “Sa intri la mine astazi, ca te-am cumparat cu mandragorele fiului meu!” Si in noaptea aceea s-a culcat Iacov cu ea.
17. Si a auzit Dumnezeu pe Lia si ea a zamislit si a nascut lui Iacov al cincilea fiu.
18. Atunci a zis Lia: “Mi-a dat rasplata Dumnezeu pentru ca am dat barbatului meu pe roaba mea”. Si a pus copilului numele Isahar, adica rasplata.
19. Apoi a mai zamislit Lia inca o data si a nascut lui Iacov al saselea fiu.
20. Si a zis Lia: “Dar minunat mi-a daruit Dumnezeu in timpul de acum! De acum barbatul meu va sedea la mine, ca i-am nascut sase feciori”. Si a pus copilului numele Zabulon.
21. Dupa aceea Lia a mai nascut o fata si i-a pus numele Dina.
22. Dar si-a adus aminte Dumnezeu si de Rahila si a auzit-o Dumnezeu si i-a deschis pantecele.
23. Si zamislind, ea a nascut lui Iacov un fiu; si a zis Rahila: “Ridicat-a Dumnezeu ocara de la mine!”
24. Si a pus copilului numele Iosif, zicand: “Domnul imi va mai da si alt fiu!”
25. Iar dupa ce a nascut Rahila pe Iosif, Iacov a zis catre Laban: “Lasa-ma sa plec, sa ma duc la mine, in pamantul meu.
26. Da-mi femeile mele si copiii mei, pentru care ti-am slujit, ca sa ma duc, caci tu stii ce slujba ti-am facut”.
27. Laban insa i-a zis: “De am aflat har inaintea ta, mai ramai la mine! Caci vad bine ca Dumnezeu m-a binecuvantat prin venirea ta”.
28. Apoi a adaugat: “Spune simbria ce voiesti si-ti voi da-o!”
29. Iacov insa i-a raspuns: “Tu stii cum ti-am slujit si cum sunt vitele tale, de cand am venit eu la tine;
30. Caci erau putine cand am venit eu, iar de atunci s-au inmultit si te-a binecuvantat Dumnezeu prin venirea mea. Cand insa am sa lucrez eu si pentru casa mea?”
31. Raspunsu-i-a Laban: “Ce sa-ti dau?” Si Iacov a zis: “Sa nu-mi dai nimic. Dar de faci ce-ti voi spune eu, voi mai paste si voi mai pazi oile tale.
32. Sa treaca astazi toate oile tale pe dinaintea noastra si sa despartim din ele orice oaie pestrita sau tarcata sau neagra, iar dintre capre cele pestrite sau tarcate: aceea sa fie simbria mea.
33. Credinciosia mea va raspunde pentru mine inaintea ta maine, cand vei veni sa-mi statornicesti simbria: tot ce nu va fi baltat sau tarcat intre caprele mele si tot ce nu va fi tarcat sau negru intre oile mele se va socoti ca furat de mine”.
34. Zis-a Laban catre el: “Bine, sa fie cum zici tu!”
35. Si a ales Iacov in ziua aceea tapii cei vargati sau pestriti si toate caprele baltate sau tarcate, toate cate erau cu cit de putin alb, si toate oile tarcate sau negre si le-a dat in seama fiilor sai.
36. Iar Laban a hotarat ca departarea intre dansul si oile lui Iacov sa fie cale de trei zile. Si a ramas Iacov sa pasca celelalte oi ale lui Laban.
37. Dupa aceea si-a luat Iacov nuiele verzi de plop, de migdal si de paltin, si a crestat pe ele dungi albe, luand de pe nuiele fasii de coaja pana la albeata nuielelor.
38. Apoi punea nuielele crestate in jgheaburile de adapat, ca, venind sa bea, oile sa zamisleasca inaintea nuielelor din adapatori.
39. Si zamisleau oile cum erau nuielele si fatau oile miei pestriti, tarcati si negri.
40. Iar mieii acestia ii alegea Iacov si punea inaintea oilor lui Laban numai tot ce era pestrit si tot ce era negru; dar turmele sale le tinea despartite si nu le amesteca cu oile lui Laban.
41. Afara de aceasta Iacov, cand zamisleau oile cele bune, punea nuiele pestrite in adapatori inaintea lor, ca sa zamisleasca ele cum erau nuielele;
42. Iar cand zamisleau cele rele, nu le punea nuielele si asa cele ce se cuveneau lui Laban erau slabe, iar cele ce se cuveneau lui Iacov erau voinice.
43. De aceea s-a imbogatit omul acesta foarte, foarte tare, si avea multime de vite marunte si vite mari, roabe si robi, camile si asini.

duminică, 21 aprilie 2013


Repere istorice


Aşezarea

Printre multele locuri binecuvântate de Dumnezeu, ce te fac oricând să exclami cu reală emoţie „mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale”, se află şi minunata vale a Şieului.
        Nu departe de civilizaţia oraşului, de zbuciumul de multe ori fără sens, în care domină haosul şi neliniştea, la circa 18 km te întâmpină un colţ de rai. Mărişelu, este prima din cele patru comune ale văii Şieului, aflându-se situată în sudul oraşului Bistriţa şi sud – estul judeţului. Se învecinează cu localităţile: la nord cu satul Măgurele, la nord-vest cu satul Domneşti, la est cu satul Bârla, la sud cu satul Sântioana, la sud-vest cu satul Jeica, iar la vest cu satele Neţeni si Albeştii-Bistriţei.
         Atât Mărişelul cât şi Măgurelele, care deşi sunt despărţite administrativ, teritorial am   putea cu tărie afirma că e unul şi acelaşi sat, fiind separate doar de calea ferată, sunt străjuite de dealuri înalte, ce dau impresia unor străjeri viguroşi. Aşezarea  se află la contactul a două unităţi fizico-geografice diferite – Cîmpia Transilvaniei si piemontul Călimanilor.
Datorită acestei aşezări, pe teritoriul localităţii se pot deosebi trei trepte de relief:
a. zona   dealurilor  piemontane  ale  munţilor  Călimani  pe
    partea dreaptă a văii Şieului;       
b. zona dealurilor joase, mărginaşe cîmpiei Transilvaniei;
c. zona de luncă şi terasele văii Şieului.

a. Zona dealurilor piemontane ale Călimanilor constituie versantul drept al văii Şieului, aparţinând zonei piemontane cu relief de peste 500 m (vârful Măgurii – 620 m), zona alcătuită din versanţi abrupţi cu fertilitate scăzută, caracteristic acestei zone fiind torenţii ce contribuie activ la degradarea terenului.

b. Dealurile joase cu altitudine de până la 500 m cu diferite înclinaţii si expoziţii, cu peisaj de stepă, cu soluri şi culturi specifice. Dealurile au pante mai domoale, cu văi mai largi, cu terenul format din roci fiabile, marne şi argile favorabile procesului de eroziune şi alunecări de teren.

c. Lunca şi terasele văii Şieului constituie unitatea de relief ce face legătura între celelalte două forme de relief, iar cursul văii Şieului este foarte meandrat cu pericol de inundare. În anul 1999 cu sprijinul fondurilor nerambursabile ale Uniunii Europene, cursul văii Şieului a fost îndiguit si regularizat de-a lungul întregii localităţi eliminând pericolul inundaţiilor.
            Denumirea aşezării vine de la termenul Nogyfolu, care în traducere însemnează sat mare, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem faptul că în vechime, probabil înainte de anul 1243, era una din aşezările importante ca număr de locuitori, desigur raportat la numărul de locuitori a acelor timpuri.
            Sub aspect climatic, localitatea beneficiază de un climat specific zonei judeţului, umed şi răcoros, cu precipitaţii medii anuale între 700-800 mm, cu  îngheţuri târzii si brume timpurii, dar cu condiţii ce favorizează dezvoltarea pomiculturii şi viticulturii.[1]
            Localitatea Mărişelu este atestată documentar în anul 1243, an în care regele Bela al – IV – lea a donat din pământul regal lui Cristian, rudă cu Lentik şi Herman, un loc de 20 de zile de arat, aflător în satul Mărişelu. Acest lucru se poate citi şi pe o diplomă transcrisă în anul 1344.[2]
            Cât priveşte localitatea Măgurele, şi atestarea ei documentară, aflăm că printr-o diplomă din 13 mai 1319, Carol Robert regele Ungariei, restituie magistrului Simion, fiul lui Mihail, comite de Şemlacu Mare şi de Caraş, drept răsplată pentru slujbele sale credincioase, nişte sate sau moşii ale sale, despre care spunea că ţin de el prin drept de moştenire : Şieul Mare (Nogsoyou), Posmuş (Pazpos), Bîrla (Barla), Măgurele (Şerling – Serleng).[3] Iată deci că la anul 1319 există deja cu cel puţin  un secol înainte localitatea.
            Nu putem şti cu exactitate numărul locuitorilor din perioada atestării, un lucru însă este cert, acela al faptului că erau mult mai puţini decât în prezent populaţia crescând cu fiece an.
         Aşadar aici încă din vechime au existat oameni adevăraţi ce prin aşezarea aici au sfinţit acest loc binecuvântat de Dumnezeu, durându-şi de-a lungul timpului case frumoase, gospodării, pentru care au trudit din zori şi până în noapte cu acea modestie sfântă a lucrului împlinit. Firul începutului se pierde în negura de vremi însă cei ce azi vieţuiesc aici, demult, tare demult, deapănând fir de aur al amintirilor, fir ce va dura cu ajutorul Bunului Dumnezeu până se va pierde din nou în veşnicie.


[1] Roşca Augustin, Scurtă monografie a satului Mărişelu, 1983, p. 2-3
[2] Pompei Boca, Vechimea documentară a localităţilor din judeţul Bistriţa – Năsăud. Secolele XII – XIV, în File de istorie, Bistiţa, 1971, p. 89.
[3]  Pompei Boca, Op. cit. p. 96.    


                             Bisericile în negura timpului

    Biserica de la Mărişelu

O comunitate de oameni aşezaţi, ce au o rânduială de viaţă, cu siguranţă că au şi un guvernator suprem a acestor rânduieli, ce nu poate fi altul decât Dumnezeu. Iar dacă actele vremii ne dovedesc faptul că atestarea documentară a satului este anul 1243, în acte, căci în realitate e mai dinainte, cu siguranţă tot de atunci putem vorbi şi despre un lăcaş de închinare în care poporul să-şi găsească la zi de sărbătoare alinarea.
În anul 1332 apare vehiculat în acte un preot paroh de la Mărişelu ce trebuia să plătească anumite dijme, deci prin urmare ştim sigur că exista biserică fiindcă preotul slujea aici.
Aflăm apoi că în anul 1334 aici era comunitate săsească ce avea un preot, deci avea şi biserică. În anul 1414, regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei a hotărât ca în satele din districtul Bistriţei să se poată muta orice om liber. Acel cetăţean ce ocupa un loc pustiu era scutit prin decret timp de trei ani de a plăti dări statului, iar acela care îşi clădea şi o casă era scutit timp de şase ani[1].
În anul 1529, cetatea Bistriţei împreună cu cele cincizeci de sate din jur, printre care şi Mărişelu, trec în stăpânirea domnului Moldovei Petru Rareş. La moartea sa posesiunile cu tot ce aveau sunt moştenite de fiul său Iliaş Rareş. Datorită faptului că saşii nu se prea învoiau cu românii, domnul ia măsuri represive împotriva lor. Cu acest prilej se pomeneşte de preoţii saşi şi biserica lor[2].
Preoţii  saşi  dar  şi  comunitatea în sine va părăsi Mărişelul pentru totdeauna în anul 1603 sau 1604. Acest lucru îl aflăm în mod lămurit de la nişte evidenţe de cult săsesc în care se spune : „Din acel timp a încetat această parohie (săsească), fiindcă satul a fost ocupat de valahi (români)[3].
Odată cu plecarea saşilor, localitatea Mărişelu va trece de sub jurisdicţia districtului de Bistriţa sub jurisdicţia districtului de Năsăud. Astfel că românii trăitori pe aceste meleaguri nu-şi uită credinţa drept măritoare ortodoxă şi astfel în anul 1611 construiesc o biserică de lemn, ce se afla aproximativ în dreptul fostei biserici luterane, peste râul Şieu. Biserica a fost construită de săteni, iar pământul pentru amplasarea ei îl primesc de la „guberniul Transilvaniei” (guvernatorul Transilvaniei)[4].
În urma trecerii forţate şi mişeleşti a românilor din Transilvania la catolicism, nu vor scăpa nici românii de aici şi astfel fosta parohie ortodoxă va deveni catolică, cu toate averile şi imobilele ei. Cu toate acestea însă, nuşfelenii vor primi foarte greu această trecere existând familii care au refuzat complet acest mod mişelesc. Astfel satul se va împărţi în două : o parte ce au trecut forţaţi de împrejurări şi o altă parte ce au preferat să piardă totul dar credinţa ba. Arhivele ne consemnează că aşa stând lucrurile mai tot timpul se creau stări tensionate între ei, culminând cu ziua de bobotează a anului 1761, când ortodocşii reintră prin forţă în biserică. Fiind însă mult mai puţini decât ceilalţi, care de altfel aveau de partea lor şi autoritatea imperială, nu reuşesc să păstreze posesia bisericii.
Istoricul Costin Feneşan, într-o lucrare a sa intitulată „Izvoare de demografie istorică”, făcând un studiu asupra bisericilor de pe valea Şieului arată că în anul 1762 „Mărişelu înregistra o biserică aparţinând comunităţii greco – catolice şi o casă parohială”[5].
Pe la anul 1770, parohia Mărişelu apare în acte prin construcţia unei biserici din lemn, ce primeşte ocrotitori pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Construcţia era din lemn de stejar dăltuit şi lucrat manual. Actuala biserică păstrează câteva din  acele grinzi, ca mărturie peste veacuri. Probabil că la biserica cea nouă, care se află azi, au fost folosite anumite materiale din cea veche şi din acest motiv avem acele grinzi încastrate aici.
De asemenea aflăm că locotenentul Vasile Vărărean , care se afla  în Mărişelu în calitate de comandant al companiei a – II – a a Regimentului II Grăniceresc şi care de altfel cuprindea comunele Budacu de Jos, Mărişelu, Şieuţ, Ragla şi Sântioana a construit în biserica veche  pe banii săi    proprii podul  bisericii din care să cânte corul şi în care să stea copiii ce vor veni la biserică[6]. Tot din acelaşi izvor mai aflăm faptul că biserica era zugrăvită  pe  pânză, cu  vopsea  de  plante. Încă  se mai păstrează în biserică o icoană foarte veche pe pânză şi una pe lemn.
Un odor de mare preţ de altfel al bisericii celei vechi îl reprezintă şi clopotul cel mic ce stă mărturie peste veacuri, în turla actualei biserici, purtând pe el înscripţionat anul Domnului 1558. Probabil biserica actuală este a treia sau poate a patra locaţie a sa.   Câte duminici oare vor fi chemaţi creştinii acestor locuri la rugăciune, dar de câte ori oare vor fi însoţiţi creştinii cerniţi de durere în pierderea celor dragi?
 După aproximativ 122 de ani de la construcţia bisericii, probabil din cauza faptului că numărul credincioşilor a crescut, la anul 1892 se va construi actuala biserică ce va purta acelaşi hram al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil[7]. De altfel la sfârşitul sec. al – XIX – lea, din cele nouă parohii ce intrau în cuprinsul Protopopiatului Budacu Român, protopopiat din care făcea parte şi parohia Mărişelu, şase din ele beneficiau de construcţie din material solid, fiind zidite, iar trei erau din lemn. Dintre acestea din urmă, Mărişelul şi Gledinul beneficiau de construcţii noi de lemn[8].
Actuala   biserică,   fiind   construită  din  lemn  de  stejar  cu fundament de piatră, a fost adus spre a o construi vestitul lemnar din acele timpuri Ferdinantu Ioanuţieş Marcu din localitatea Deda judeţul Mureş. Ca ajutor de nădejde maestru îşi va aduce şi ucenicul, pe propriul său fiu Toma Marcu şi împreună vor ridica Sfântul lăcaş[9]. Sătenii mai în etate îşi amintesc din poveştile moşilor şi a părinţilor lor că : „ meseriaşu era un om tare priceput. O lucrat ne poveste moşu  tare bine şi tot o fo numa din săcure făcut. O luat grinzâle alea mai bune din aialaltă beserică şi aşe le-o făcut de so potrivit. Mare meşter o fo. Da şi în turn o folosât numa cuie de lemn şi amu să pot vide”[10].
            Construcţia bisericii se pare că a durat aproximativ un an, fiind gata în 1893. După alte surse se vehiculează chiar 1894[11], în timpul preotului Ioan Pop.
Aşa  cum  era  şi  firesc  a  mai  suferit de-a lungul timpului
diverse  reparaţii. Astfel, în  anul  1944 în urma bombardamentelor
celui de-al doilea război mondial, a fost distrus parţial peretele dinspre nord, prilej cu care enoriaşii au reparat-o în acelaşi an. Tot atunci pereţii interiori au fost căptuşiţi cu scândură peste care a fost trasă pânză.
           Anul 1966 a fost anul în care se execută pe acea pânză lipită prima pictură bizantină de către zugravul Valoşnyai Albert din oraşul Dej[12].Începând cu anul 1987, se vor executa lucrări de reacoperire, atunci înlocuindu-se tot acoperişul cu tablă zincată, care dăinuie până azi.
            Un lucru este de asemenea de remarcat, faptul că din anul 1892 sau 1893, biserica a avut doar un singur clopot, acela al bisericilor vechi, de la  1558, făcând parcă punte peste veşnicie. Biserica cea nouă impunătoare fiind, cu vârful săgeată spre cer, ce parcă străpunge zările făcând cale deschisă spre zorii veşniciei, avea de acum nevoie de alte clopote mai impunătoare. Astfel, credincioşii se readună  în jurul mamei lor şi la 10 septembrie 1920 înzestrează mireasa lui Hristos cu trei clopote noi, tocmai de la Bucureşti.
Pe clopotul cel mare se pot citi gravate cuvintele : „Uzina Nicolae Ionescu Bucureşti” , „Aceste clopote au fost cumpărate de către credincioşii din  comuna  Nuşfalău, în  anul 1920, septembrie10”. Din  acel  moment, copotele  cele  noi  cheamă  pe nuşfeleni în fiece zi de sărbătoare şi duminică, în glasul lor auzindu-se parcă tainic cuvintele : „Veniţi creştini la rugăciune
                                                                                      În casa Tatălui Preasfânt,
                                                                                     Veniţi creştini plecaţi genunchii,
                                                                                     Şi fruntea voastră la pământ.”
            Pentru că vechea pictură era deja înnegrită de fumul lumânărilor, după 38 de ani, în 2004 credincioşii mânaţi de preotul paroh Dumitru Moldovan vor înveşmânta biserica cu pictură nouă, în tehnica tempera de către pictorul bisericesc Ţîra Aurel din Bistriţa.
În anul 2006 a fost înzestrată biserica şi cu mobilier nou, executat de către sculptorul Adrian Leşan din Bistriţa. Şi toate acestea au fost desăvârşite în toamna anului 2006, când în mijlocul bunilor credincioşi s-a aflat Înalt Prea Sfinţitul Irineu , actualmente arhiepiscop de Alba – Iulia.
            Clopotele din turla bisericii şi-au făcut iar datoria, îar în dimineaţa zilei de 8 octombrie 2006, în mod solemn se puteau auzi rostite memorabilele cuvinte ale pisaniei, ce azi străjuiesc intrarea în sfântul lăcaş : „Ziditu-sa acest sfânt lăcaş prin voia lui Dumnezeu, spre folosul mântuirii credincioşilor din parohia  Ortodoxă Română Mărişelu, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, prin contribuţia benevolă a credincioşilor, în anul Domnului 1892, de către meşterul Marcu Ioanuţiu şi fiul său Toma din Deda, sub îndrumarea preotului paroh Mihăilă Pop. În decursul anilor, datorită deteriorărilor, s-au făcut mai multe lucrări atât în interior, cât şi la exterior. În anul 1966 pereţii interiori ai bisericii au fost lipiţi cu pânză pe care s-a executat tapet şi parţial tablouri biblice de către zugravul Valoşnyai Albert din Dej, în timpul preotului paroh Thira Viorel. În perioada 2004 – 2006, s-a realizat pictura în tehnica „tempera grasă” cu multă dăruire de către pictorul Ţîra Aurel din Bistriţa, ajutat de Pantea Dinu, în timpul păstoririi preotului paroh Dumitru Moldovan. Duminecă 8 octombrie 2006, lăcaşul a fost sfinţit de PS. Sa Dr. Irineu Pop Bistriţeanul al Clujului, însoţit de un mare sobor de preoţi.
            Primeşte Doamne în cartea veşniciei Tale pe toţi ostenitorii şi donatorii acestui sfânt lăcaş, Mărişelu, 8 octombrie 2006.”
            De asemenea nu au fost uitaţi aceia ce au trudit pentru realizarea acestor minunate lucruri, ctitorii, binefăcătorii şi coratorii bisericii, prinşi fiind într-un medalion de la intrare în sfânta biserică.
            Revenind pentru câteva clipe în veşnicia începutului trebuie să amintim că bisericile aveau în jurul lor şi terenuri din care se întreţineau atât locaşul în sine cât şi slujitorul acestuia. Astfel unei biserici i se calcula bogăţia în terenurile deţinute. Documentele amintesc că la construcţia bisericii, credinciosul Luca Lup o înzestrează cu o livadă[13]. În anul 1733, biserica de la Mărişelu poseda zece cubuli de teren arabil (aproximativ 1,25 iugăre), şi fânaţ de şase care (aproximativ 3 iugăre)[14].
            Prin decretul imperial din 9 septembrie 1743, împărăteasa Maria Tereza, stabilea ca preoţilor greco – catolici şi bisericilor lor să li se asigure pământ suficient pentru a-şi susţine traiul şi cultul, adică terenuri intravilane sau capeţii (o anumită cotă de cereale de la credincioşii proprii). Cum nobilii transilvăneni nu s-au grăbit a executa ordinul, împărăteasa dă un alt decret în 5 aprilie 1746 în acest sens. Guvernatorul Transilvaniei va pune decretul în aplicare dar cu totul denaturat, dând ordin să se pună în posesiune preoţii şi bisericile acolo unde există pământ din abundenţă.
Văzând că nici de această dată  decretul  nu  a  avut  efectul scontat, dă un alt decret de această dată cu anumite sancţiuni asupra celor ce nu  vor  pune  în  aplicare hotărârea. Decretul a fost dat în 18 iulie 1747, fiind pus imediat în aplicare de guvernator, care trimite în toate satele comisari cu misiunea de a pune în posesie preoţii greco – catolici cât şi bisericile lor, şi a le da porţiuni canonice[15].Ca urmare a acestui ulltim decret biserica şi respectiv parohia Mărişelu era posesoare a unui teren agricol de aproximativ 1,25 iugăre şi a unui fânaţ în suprafaţă de opt care.Mai târziu în timp, pe la 1854 parohia dispunea de o avere în bani de 165 de florini şi  20 creiţari, dintre care 40 de florini şi 20 creiţari în bani lichizi şi 125 de florini în obligaţiuni private[16].În anul 1947, proprietăţile bisericeşti erau formate din sesiunea bisericească veche, cu o suprafaţă de 7 iugăre teren arabil, fânaţ de 4 iugăre şi 1249 stânjeni, la care se mai adaugă terenurile primite la reformă de 5 iugăre şi 800 de stânjeni plus terenurile cantoriale (folosite de cantorul bisericii), ce aveau o suprafaţă de 3 iugăre teren arabil[17].
            Chiar dacă în mare parte preotul întreţinea biserica şi familia sa din aceste pământuri, totuşi mai existau şi anumite sume de bani, e drept, minore din partea credincioşilor pentru susţinerea cultului şi a lăcaşului de rugăciune. Desigur aici trebuie să amintim că o parohie era cotată din punct de vedere financiar în raport de numărul credincioşior şi a proprietăţilor funciare deţinute.
Dacă am arătat fondul funciar, o să prezentăm şi numărul credincioşior după cum rezultă din anumite recensăminte realizate de-a lungul anilor, fie a persoanelor, fie a familiilor.
            Astfel, comunitatea de la Mărişelu era formată în anul 1720 – 1721 din 371 de credincioşi, la anul 1733 din 66 de familii, la anul 1750 din 282 de credincioşi, iar la anul 1762, din 123 de familii greco – catolice româneşti[18]. Vedem că în decurs de 42 de ani satul şi comunitatea se mărise cu aproximativ 59 de familii, deşi la un moment dat numărul de persoane înregistra un anumit regres.
            Vârful evoluţiei demografice a populaţiei din Mărişelu îl reprezintă anul 1870, an în care parohia, respectiv comunitatea număra 881 de persoane. Probabil această evoluţie a determinat pe strămoşi să zidească o biserică mult mai încăpătoare pe la anul 1892 decât cea zidită la 1770.
            Mergând mai departe pe firul nevăzut dar simţit al anilor, putem afirma că această evoluţie se păstrează până în jurul anilor 1900 – 1901, iar de la această dată începe o pantă lină e adevărat a regresului. Anul 1970, găseşte aici un număr de 582[19] de persoane, dintre care tot atâtea au credinţa ortodoxă, prin revenirea lor la biserica mamă întâmplată la anul 1948 – 1949.Această involuţie se poate explica prin migrarea populaţiei tinere către oraşe, având desigur în vedere şi apropierea de acestea.
Căutând  mai  apoi  să  facem referire la perioadele în care ne aflăm, situaţia este asemănătoare în sensul involuţiei. Cercetând arhivele comunale, constatăm cu o oarecare părere de rău faptul că involuţia e prezentă la nivelul întregii  ţări, răsfrângându-se asupra fiecărei comunităţi în parte. Comunitatea de la Mărişelu număra în anul 2010 un număr de 447 de persoane[20], din care ortodoxe 442. Raportat la anul 1970, avem o involuţie de 135 creştini. Cu toate acestea însă, chiar dacă sunt din ce în ce mai puţini, credincioşii de la Mărişelu nu sunt cu nimic mai prejos decât înaintaşii lor, care au dăinuit această comunitate de creştini pe aceste minunate meleaguri, clădind în mijlocul lor acest odor binecuvântat, biserica.
            La fel ca în vechime, şi azi umple biserica în duminici şi sărbători, clădindu-şi locaşuri cereşti prin rugă, milostenie şi dărnicie. Facă dar bunul Dumnezeu ca fiecare danie, fiecare lacrimă şi fiecare rugă să ajungă în cerurile cerurilor, iar de acolo Mirele Ceresc Hristos să-şi reverse râuri de binecuvântări nesfârşite peste mireasa sa, biserica, şi credincioşii vrednici.
        
                Biserica de la Măgurele

Înfinţarea  parohiei  de  la  Măgurele  nu  o putem stabili cuexactitate în timp, însă trebuie să ne legăm vrând nevrând de anul 1319, anul atestării documentare a localităţii. Cu siguranţă că nu s-a întemeiat aşezarea fără ca să aibă în sânul ei un lăcaş de rugăciune. Arhivele şi documentele vremii nu pomenesc însă de un lăcaş de cult sigur decât de prin anul 1733. Probabil că nevoile liturgice erau satisfăcute doar la un lăcaş de închinare, având în vedere faptul că mai tot timpul a aparţinut administrativ de parohia Mărişelu. Preoţii slujitori ai Mărişelului deserveau nevoile spirituale şi ale credincioşilor de la Măgurele.
De-a lungul timpului, denumirea satului a suferit diverse forme lingvistice, însă cea care s-a păstrat în diverse documente este „Cucuteni pe Şieu”, provenind probabil de la faimoasa şi legendara cultură cucuteni.

            În unele documente se arată faptul că satul Cucuteni pe Şieu, face parte din domeniile feudalilor de la Archiud şi Domneşti, spre deosebire de satele din jur, Mărişelu şi Sântioana, care pe la jumătatea sec. al – XVIII – lea au intrat în componenţa celor 44 de comune ce formează Regimentul II Grăniceresc cu sediul la Năsăud. În aceste condiţii satul Măgurele rămâne pe mai departe în satele de iobăgie, neputându-se bucura de privilegiile financiare şi administrative a satelor vecine[21]. În această stare de lucruri cu siguranţă că va fi fost foarte greu de a construi un lăcaş de cult. Apoi unde mai pui faptul că vorbim de o comunitate relativ mică ce nu avea cum efectiv în condiţiile acelea vitrege să-şi construiască biserică.
            Primele informaţii scrise despre existenţa unui locaş de închinare la Măgurele, datează din jurul anului 1733, când surprinzător se vorbeşte despre o biserică şi chiar o casă parohială. Urmărind firul istoriei, ne întâmpină o nouă consemnare a anului 1760 – 1762, când ni se vorbeşte de aceeaşi biserică ce aparţinea cultului greco – catolic, prin trecerea forţată şi două case parohiale[22]. E greu totuşi de crezut că la acea vreme să fi existat două case parohiale, fiindcă nu-şi aveau justificarea logică. Pe de altă parte dacă cităm acelaşi izvor, aflăm că în anul 1760 erau aici înregistraţi doi preoţi greco – catolici. Nu ni se spune însă dacă erau localnici sau nu, nici dacă slujeau amândoi la aceeaşi biserică. Gândind logic, putem deduce faptul că uniţii aveau nevoie de preoţi care să cunoască limba poporului. În acest fel în unele sate erau şi creştini mai luminaţi ce cunoşteau carte. Astfel, în aceste condiţii cu voia lor erau hirotoniţi preoţi iar casele lor personale erau numite case parohiale asupra cărora rămâneau proprietari. În alte condiţii de altfel neputându-se explica negăsirea acestor case mai târziu pe firul istoric.
       În anul 1896, din pricina înmulţirii credincioşilor, se începe construcţia altei biserici noi din lemn[23].După cele mai multe surse anul 1897 este dat an al începerii construcţiei bisericii de lemn cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil[24]. Se mai face pomenire şi de anul 1903, însă se referă cu siguranţă la casa parohială ce încă dăinuia la acea dată[25].
         Cel mai de seamă şi în acelaşi timp real izvor este cu siguranţă dăltuirea făcută de însăşi mâna meşterului în grinda de la intrarea în sfântul lăcaş rămasă ca un testament veşnic peste arc de timp spre aducere aminte.   
             Dacă privim cu atenţie literele dăltuite cu mare măiestrie de autor, desluşim următorul text : „Aciastă sf beserică sau edificat prin mâna maestrului Ioanuţi Marcu şi cu fiul său Toma Marcu. A 1896”.
Acest maestru lemnar  este  acelaşi  meseriaş  care  în  1892
construieşte şi biserica de la Mărişelu. Iată de ce îndrăznesc să le numesc biserici surori şi la propriu şi la figurat, având aceeaşi mână binecuvântată ce le-a zidit.
Biserica este construită din lemn de stejar, având temelie de piatră zidită cu pământ. Prin poziţia în care este amplasată, ai impresia că stă pe un tron iar de acolo îşi cheamă supuşii în zi de aleasă sărbătoare pentru a le da sfat şi îndemn ceresc.
         La fel ca şi la Mărişelu şi la Măgurele turla bisericii adăposteşte trei clopote de o armonie dumnezeiască ieşită din comun. Sunt executate la veritabila fabrică a lui Nicolae Ionescu de la Bucureşti, iar pe ele poartă gravat pentru eternitate cuvintele: „Aceste clopote s-au cumpărat de credincioşii din satul Cucuteni pe Şieu, în anul Domnului 1920”.
            În decursul vremii biserica a suferit anumite reparaţii atât la interior cât şi la exterior. Spre exemplu în anul 1967 s-au făcut lucrări la exterior. S-a decopertat vechea tencuială şi s-a retencuit din nou după o prealabilă consolidare a lor. Tot acum se va acoperi turnul cu tablă precum şi întreg acoperişul. Odată cu electrificarea satelor a fost introdus curentul electric.
            Cea mai amplă lucrare rămâne însă înzestrarea bisericii cu pictură, întâmplată între anii 1988 – 1989 de către acelaşi pictor Ţîra Aurel ce va picta şi la Mărişelu. Pictura este realizată în tehnica tempera grasă pe pânză. Culorile sunt plăcute şi predispun creştinul spre rugăciune şi contemplare divină. Toate acestea s-au făcut sub îndrumarea părintelui paroh Dumitru Moldovan.
            Mare bucurie va fi trebuit să fie în sufletele credincioşilor la 11 octombrie 1992 când în mijlocul lor a poposit arhiereul dr. Irineu Pop Bistriţeanul, arhiereu vicar pe atunci al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, care a binecuvântat rodul vredniciei acestor credincioşi jertfelnici. Pisania ce stă de strajă la intrarea în sfântul lăcaş, îmbie pelerinul să-şi deschidă sufletul spre citirea dumnezeieştilor cuvinte: „Ziditu-sa acest sfânt lăcaş prin voia lui Dumnezeu spre folosul mântuirii credincioşilor din Parohia Ortodoxă Română Mărişelu, filia Măgurele cu contribuţia benevolă a credincioşilor începând cu anul 1896 şi terminându-se în anul 1903, de către meşterul Ioanuţiu Marcu şi fiul său Toma din Deda sub îndrumarea protopopului Ioan Pop, preot paroh.
În decursul anilor datorită deteriorărilor sfîntului  lăcaş s-au făcut o serie de lucrări de întreţinere a tencuielilor atît în interior cît şi la exterior.
           Începând cu anul 1977 a fost înlăturată toată tencuiala de la exterior consolidându-se pereţii şi primind o tencuială nouă, deasemeni învelirea cu tablă a turnului de la straşină în jos.
            Cele mai mari reparaţii s-au făcut începând cu anul Domnului 1987 cu frumoasele scări din ciment care urcă la biserică şi pregătirea pereţilor pentru pictură în tehnica „tempera grasă” care a fost executată în perioada 1988 – 1989 de către pictorul bisericesc Ţîra Aurel, în timpul P. F. Dr. Iustin Moisescu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, I. P. S. Teofil Herineanu, arh. V. F. şi Clujului, P. S. Episcop Vicar Iustinian Chira Maramureşanul şi a prot. de Bistriţa Simion Creţa.
            Toate aceste lucrări s-au făcut sub îndrumarea preotului paroh Modovan Dumitru şi cu jertfelnicia bunilor credincioşi din Măgurele srijiniţi de Consiliul Parohial în frunte cu: Roşca T., Pop I., Barteş M., Roşca T., Barteş I., Ignat C., Bura V., Bura S., Barteş I., cantori Nicoară V. şi Barteş P., făt Barteş F.
            S-a sfinţit acest sfînt lăcaş în anul Domnului 1992 octombrie 11 de către P. S. Episcop Irineu Bistriţeanul, vicarul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, înconjurat de un mare sobor de preoţi şi fiind un număr mare de credincioşi.
            Primeşte Doamne în cartea veşniciei Tale pe toţi ostenitorii şi donatorii a acestui sfînt lăcaş”.
            Astăzi sfântul lăcaş este înzestrat cu podoabe alese, cu un iconostas deosebit şi veşminte lliturgice excepţionale. În anul 2009, odată cu venirea noului preot paroh, în persoana părintelui Aurelian Poptean s-a reconsolidat altarul, turnându-se pe piatră sub tălpile de sejar care în mare măsură primiseră umezeală.                                     

            Revenind la organizarea parohiei din vechime trebuie să spunem că la fel ca şi la Mărişelu, şi biserica de a Măgurele avea proprietăţi funciare din care să se întreţină. Proprietăţile erau formate în anul 1733 din teren arabil de circa 0,375 iugăre şi fânaţ de patru care, aproximativ 2 iugăre. În anul 1750 avea un teren intravilan, teren arabil şi fânaţ de şase care. Între anii 1760 – 1762 proprietăţile cresc şi astfel biserica avea teren arabil în suprafaţă de un iugăr şi fânaţ de zece care, aproximativ 5 iugăre[26].Mai recent, în 1947 proprietăţile erau formate din sesiunea bisericească (folosite de biserică pentru întreţinerea ei) cu o suprafaţă de 6 iugăre 947 stânjeni teren arabil, un iugăr şi 760 de sânjeni pădure, apoi sesiunea parohială (cuprindea locurile folosite de preot ca plată pentru serviciile liturgice), cu o întindere de opt iugăre şi 637 stânjeni pătraţi teren arabil, şapte iugăre şi 1193 stânjeni fânaţ,1440 stânjeni de pădure, 1322 stânjeni pătraţi de grădină, 1400 stânjeni pătraţi de păşune şi în fine sesiunea cantorială (locurile folosite de cântăreţul bisericesc pentru serviciile liturgice), cu o suprafaţă de opt iugăre şi 372 stânjeni pătraţi teren arabil şi 499 stânjeni pătraţi de grădină. De menţionat este faptul că biserica de la Măgurele are unele drepturi şi în pădurea şi păşunea urbarială[27].
Prezentăm anexat o filă a registrului de procese verbale urbariale din 1910, precum şi lista persoanelor ce fac parte din aceste posesiuni. Vedem aşadar că satul Măgurele avea [28]destule  proprietăţi   şi  destul de  însemnate ca suprafaţă, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem pe undeva că era în stare  din acest punct de vedere să-şi aibă propriul preot.  Poate  cândva  în  neguri de vremi chiar aşa să fi fost, însă dacă ne raportăm la numărul credincioşilor vedem că erau rare cazurile în care sate cu 50 de creştini aveau preot propriu chiar dacă erau destul de bogate.
Uitându-ne  în  urmă statisticile  arată  spre  exemplu  că  în anul 1720 -1721 erau doar 70 de locuitori, iar în 1733 erau doar 20 de familii româneşti. Anul 1750 este anul în care probabil numărul de familii era acelaşi, dar se face puţină lumină, prin faptul că aflăm numărul credincioşilor din ele, care nu depăşea de 50 de persoane şi care în anul 1760 mai scad cu o familie, fiind doar 19 familii româneşti de cult greco – catolic. Trebuie    înţelelegem faptul că atunci când spunem familii româneşti ne referim la toate familiile satului căci nu mai existau şi alte etnii.
            Raportându-ne apoi la cifrele statistice a anilor 1870 – 1970, putem constata următoarele : în anul 1870 vieţuiau aici 295 de persoane toţi de religie greco – catolică, credincioşi ai bisericii. Vârful demografic îl ating în anul 1941, an în care s-au înregistrat 361 de credincioşi greco – catolici. Din acel moment a început o involuţie treptată a popuaţiei cu proporţii destul de mici până la anul 1970, când s-au înregistrat 353 de creştini ortodocşi de această dată, reveniţi la sânul bisericii mame în 1948[29].
Dacă  e  să  prezentăm  evidenţele  de  azi  a  credincioşilor, începând cu anul 1970 ne confruntăm cu o scădere destul de mare a credincioşilor, din diverse motive : fie decesul secondat de lipsa naşterilor, ceea ce este un fenomen naţional, fie migrarea tinerilor înspre oraş în căutarea unor vremuri mai liniştite din punct de vedere financiar. În momentul de faţă avem un număr de 286 de persoane, dintre care 284 sunt creştini ortodocşi[30].
       Credincioşii de la Măgurele de-a lungul vremii s-au dovedit a fi creştini vrednici, cu multă frică de Dumnezeu şi cumpătare, dar s-au dovedit a fi şi buni gospodari ce din prea plinul sufletelor lor au dăruit şi altora. Aşa se face că au ştiut ca nimeni aţii să-şi înfrumuseţeze odorul, biserica străbună, dar şi sufletul pentru veşnicie. Bisericuţa de pe deal poartă în ea doruri, draguri, dureri şi plângeri, dar şi alese şi nestemate bucurii. Facă dar Bunul Dumnezeu ca cei ce i-au trecut pragul raiului pământean să aibă parte şi de o fărâmă din cel ceresc.



[1] Emil Csallner, Fapte memorabile din ţinutul Nosen. O contribuţie la istoria oraşului, capitalului şi districtului Nosen, Bistriţa, 1941, p. 20.
[2]  Vasile Bichigean, Din trecutul comunelor Nuşfalău (Mărişelu) şi Sântioana, în Arhiva Someşană nr. 7, Năsăud 1927, p. 81.
[3]  Vasile Bichigean, Op. cit. p. 82.
[4]  Virgil Şotropa, Contribuţii la istoria bisericească, în Arhhiva Someşană, nr. 21, Năsăud, 1937, p. 472.
[5] Costin Feneşan, Izvoare de demografie istorică, vol. I, Bucureşti, 1986,p. 370.
[6] Iuliu Moisil, Din trecutul comunei Nuşfalău (Mărişelu), în Arhiva  Someşană, nr. 18, Năsăud, 1936, p. 465.
[7] Şematismele Episcopiei greco – catolice de Gherla, 1894, p. 104.
[8] Mirela Andrei, La graniţa imperiului. Vicariatul greco – catolic al Rodnei în a doua jumătate a sec. al – XIX – lea, Cluj – Napoca, 2006, p. 93.
[9] Protopopiatul Ortodox Român Bistriţa, Monografie – Album, Editura Karuna, Bistriţa, 2011, p. 122.
[10] Informaţie preluată de la Jelnean Vasile, clopotarul bisericii (83 de ani)
[11] Şematismele Episcopiei greco – catolice de Gherla din 1900, p. 125 şi din 1947, p. 63.
[12] Protopopiatul Ortodox Român Bistriţa, Monografie – Album, Editura Karuna, Bistriţa, 2011, p. 122.
[13] Virgil Şotropa, op. cit. p. 472.
[14] Costin Feneşan, op. cit. p. 100.
[15] Gazeta Transilvaniei, nr. 172 din 6/19 august 1902, p. 2. şi Greta Monica Miron, Biserica greco – catlică din comitatul Cluj în sec. al – XVIII – lea, Presa Universitară Clujană, 2007, p. 32 – 33.
[16] Mirela Andrei, op. cit. p. 376.
[17] Şematismele Eparhiei de Clluj – Gherla 1947, Cluj – Napoca, 1996, p. 64.
[18] Costin Feneşan, op. cit. p. 100, 288 şi 370.
[19] Pompei Boca şi Ion Moldovan, Populaţia Judeţului Bistriţa – Năsăud între anii 1870 – 1970, în File de istorie III, Bistriţa, 1974, p. 302 – 311.
[20] Primăria Comunei Mărişelu, Registrul aricol din 2010, vol. I, II şi III.
[21] Protopopiatul Ortodox Român, op. cit. p. 123.
[22] Costin Feneşan, op. cit. p. 136, 285 şi 334.
[23] D. J. B – N. A. N., Fond : Oficiul parohial greco – catolic Mărişelu, (1806 – 1950), dosar 7/ 1906 – 1910; 1941 – 1950, f. 10.
[24] Şematismele Episcopiei greco – catolice de Gherla din 1898, p. 106. , din 1900, p. 125. , din 1903, p. 108. , din 1906, p. 107. , din 1914, p. 132.
[25] Şematismus cleri dioecesis Szamosujvariensis graeci ritus catholicorum pro anno a Cristo Nato MDCCCCIII, Gherla, 1903, p. 108.
[26] Costin Feneşan, op. cit. p. 136, 285 şi 334
[27] Şematism, Eparhia de Cluj – Gherla 1947, Cluj – Napoca, 1996, p. 63.
[29] Pompei Boca şi Ion Moldovan, op. cit., p. 302 – 311.
[30] Primăria Comunei Mărişelu, Registrul agricol din 2010, vol. VI şi VII.