Totalul afișărilor de pagină

Evanghelia zilei



MIERCURI
ÎN SĂPTĂMÂNA DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH


Evanghelia de la Luca
(XII, 48-59)

is-a Domnul: „De la cel căruia i s'a dat mult, mult se va cere; şi de la cel căruia i s'a încredinţat mult, mai mult se va cere. Foc am venit s'arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie-acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va'mplini! Pare-vi-se c'am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Că de'acum înainte cinci într'o casă vor fi dezbinaţi: trei contra doi şi doi contra trei. Dezbinaţi vor fi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei“. Dar şi mulţimilor le spunea: „Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie, şi aşa este; iar când vedeţi vântul suflând de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi s'o desluşiţi, dar vremea aceasta, pe ea cum de nu ştiţi s'o desluşiţi? Dar de ce nu judecaţi prin voi înşivă ce este drept? Şi când mergi cu pârâşul tău la judecător, dă-ţi silinţa ca pe drum să te scuturi de el, ca nu cumva să te târască la judecător şi judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi temnicerul să te-arunce'n temniţă. Îţi spun Eu ţie: Nu vei ieşi de-acolo până ce nu vei plăti şi cel din urmă ban“.

Icoana sfântului zilei

Icoana sfântului zilei
Sf. Ierarh Nectarie Taumaturgul de la Eghina

Vieţile sfinţilor

În această lună, în ziua a noua, pomenirea Sfinţilor Mucenici Onisifor şi Porfirie.

Aceşti sfinţi Onisifor şi Porfirie, fiind prigoana asupra creştinilor, au fost pârâţi ca sunt creştini şi, fiind aduşi înaintea judecaţii, au stat tare şi fără de frica, mărturisind pe Hristos Dumnezeu adevărat, Făcător al cerului şi al pământului. Pentru aceasta mărturisire au suferit multe răni de bătăi, şi arsuri peste tot trupul. De aceea i-au pus pe un grătar de fier ars, şi întru toate chinurile acestea privind la câştigarea binelui celui veşnic, măcar ca pătimeau din partea celor fără de Dumnezeu, dar erau uşuraţi de către Dumnezeu. Iar păgânii aceia şi nemilostivii, văzând ca nu pot pricinui sfinţilor nici o vătămare, spre mai multa tulburare s-au aţâţat şi, legându-le cinstitele picioare de cai sălbatici, i-au gonit slujitorii, târându-i multe ceasuri peste spini şi ciulini şi peste locuri colţuroase de le rupeau carnea. Şi aşa şi-au dat sufletele lui Dumnezeu. Atunci nişte creştini, luând pe ascuns sfintele lor moaşte, le-au aşezat în satul pangheanilor, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Matroana.

Aceasta a fost în zilele împăratului Leon cel Mare, din Perga Pamfiliei. Şi măritându-se a dobândit o fiică, şi s-a dus la Constantinopol cu bărbatul ei, fiind de cincisprezece ani, şi cunoscând pe o fecioara cu numele Evghenia şi râvnind nevoinţa ei, nu lipsea de la biserici şi petrecea toată noaptea îndeletnicindu-se cu postiri şi privegheri. Aprinzându-şi mai cu căldura dragostea credinţei spre Dumnezeu, a lăsat pe fiica sa pe seama unei femei cu numele Suzana. Şi ea, îmbrăcându-se în port bărbătesc, s-a dus la Mănăstirea Sfântului Vasian; şi, prefăcându-se ca este eunuc, a fost primita de monahi. După aceea, aflând preacuviosul Vasian de cele pentru ea din dumnezeiasca arătare, a trimis-o la cetatea ce se cheamă Emesa, la o mănăstire de femei. Şi de acolo a trecut la Ierusalim. După aceea la Muntele Sinai, şi apoi la Berit, unde prin rugăciune a scos izvor de apă într-un loc sec şi uscat. După ce a răbdat multe ispite de la demoni. În urma unei arătări şi vedenii s-a dus iarăşi la Constantinopol. Şi văzând-o Sfântul Vasian, a rânduit-o să şadă la mănăstirea ce s-a numit, de la dânsa până astăzi, Mănăstirea Matroanei. Şi trăind până la o sută de ani, cu pace către Domnul a răposat.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Teoctista din insula Lesbos.

Aceasta a trăit in secolul al IX-lea şi era din cetatea Metimna, în insula Lesbos. Fiind dată de copilă la casa de fecioare, s-a făcut călugărita. Deci ajungând în vârsta de optsprezece ani, s-a dus la satul ce era acolo aproape, ca să vadă pe sora sa. Tot în acea noapte s-a întâmplat să vină la Mitilina tâlhari cretani, al căror căpitan era vestitul Nisiris. Aceştia luând robi pe toţi ceilalţi cetăţeni, au luat împreuna şi pe cuvioasa şi s-au dus. Iar a doua zi s-au oprit la insula Paros, şi, după ce au scos robii la uscat afară, şedeau şi socoteau cu câte cât să vândă pe fiecare. Cuvioasa Teoctista, găsind bun prilej, a fugit pe ascuns în pădure, scăpând cu aceasta din mâinile lor. Deci, de atunci rămânând acolo, a petrecut fericita treizeci de ani, cu rea pătimire, luptându-se cu foamea, cu gerul, cu arsura, hrănindu-se cu ierburi şi cu verdeţuri sălbatice, nefiind văzută de nimeni în vremea aceasta, ci numai cu Dumnezeu şi cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu (pentru care şi vieţuia) vorbea prin rugăciune.

Iar după ce s-au împlinit treizeci şi cinci de ani, după dumnezeiasca iconomie, s-au dus la Paros oarecare vânători, ca să vâneze în locul acela pustiu, unde petrecea cuvioasa; iar unul dintre ei despărţindu-se şi urmărind locul ca să afle vânat, a intrat într-o biserica a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, ca să vadă cele ce erau în ea. Şi după ce a văzut cele din biserica şi s-a închinat, a ridicat în sus ochii săi, şi iată a văzut în partea dreapta a sfintei mese, ca o ţesătura de pânză de păianjeni, ce se clatină de vânt; şi fiindcă a voit să meargă mai înainte ca să cunoască bine ceea ce se vedea, a auzit un glas ce-i zicea: "Stai omule şi nu te apropia, căci mă ruşinez a mă arăta ţie, femeie goală fiind". Iar vânătorul, înspăimântându-se de năprasnicul glas şi temându-se, căuta să fugă, căci se ridicaseră perii capului său, şi stau drepţi ca spinii. Iar după ce abia cu greu şi-a venit în sineşi, a întrebat pe ceea ce strigase, cine şi de unde este. Iar sfânta i-a răspuns: "Arunca haina ta ca să mă acopăr cu ea, şi apoi îţi voi povesti cele despre mine". Şi vânătorul a făcut îndată după poruncă. Iar cuvioasa, luând haina şi îmbrăcându-se, s-a pecetluit pe sine cu semnul crucii, şi aşa s-a arătat vânătorului: vedere minunată şi înspăimântătoare. Căci perii capului ei erau albi, iar faţa ei negricioasă, cărnuri însă cu totul nu se vedeau la ea, ci numai o piele, care ţinea şi cuprindea legătura vinelor şi a oaselor. Şi în scurt zicând, tot trupul ei nu se vedea trup, ci umbra de trup. Deci, după ce a povestit sfânta toate cele despre ea, s-a rugat de vânător ca, întorcându-se iarăşi în insulă ca să vâneze, să-i aducă o parte din Sfântul Trup al lui Hristos. Deci când s-a întors vânătorul, a adus cu sine dumnezeieştile Taine; pe care luându-le cuvioasa şi făcând rugăciune, s-a împărtăşit, mulţumind lui Dumnezeu. Iar vânătorul, ducându-se la vânat, degrab s-a întors iarăşi la cuvioasa, pe care a aflat-o zăcând moartă. Deci săpând în pământ, precum a putut, şi mult rugându-se sfintei ca să mijlocească pentru el către Domnul, a îngropat-o în locul acela, unde o aflase, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Simeon Metafrastul, care cu pace s-a săvârşit.

Cuviosul Simeon era născut în Constantinopol, fiind pe vremea evlaviosului împărat Leon cel înţelept în anii 886. Pentru faptele cele bune şi pentru înţelepciunea sa, a fost înălţat la vrednicia de magistru şi logofăt, şi avea multă cinste la împăratul. Deci, oarecând au mers arabii în Creta cu armata, şi au prădat oarecare sate şi cetăţi. Atunci împăratul a ales voievod pe marele şi viteazul Imerie, cu care împreună a trimis şi pe Cuviosul acesta Simeon Metafrast, să meargă soli către arabii care stăpâneau Creta, dându-le acestora amândurora puterea ca sau cu bine să supună pe arabi împărăţiei (Constantinopolului), sau să-i piarză cu arme prin război. Precum de aceasta povesteşte acelaşi Metafrast, scriind viaţa mai sus-pomenitei cuvioasei maicii noastre Teoctistei Lesvianca, care se prăznuieşte întru această zi. Împăratul îl iubea pe cuviosul şi-l cinstea, atât pentru înţelepciunea şi fapta bună a lui, cât şi pentru fireasca lui bărbăţie, priceperea şi socotinţa ce avea în războaie. Însă cu toate acestea, pururea pomenitul Simeon nu avea aplecare spre aceste lucruri amăgitoare. Ci cugeta foarte mult să părăsească lucrurile lumii acesteia şi să se facă monah. De aceea a zis către împăratul că, dacă se va întoarce biruitor de la Creta, să-i facă un dar pe care îl va cere atunci, iar împăratul i-a făgăduit ca fără de grăire împotrivă îi va plini cererea. Deci mergând la Creta împreună cu Imerie, au vorbit ca nişte soli înaintea stăpânitorilor arabilor, şi atâta i-au îmblânzit pe ei cu cuvintele lor cele înţelepte, încât fără de război i-au biruit şi i-au supus să plătească bir împăratului.

Întorcându-se biruitori la Constantinopol, s-au închinat împăratului, iar pururea pomenitul Simeon l-a rugat ca să-i dea darul ce i l-a făgăduit. Iar împăratul, neştiind ce are a cere, a dat lui Simeon mâna şi acesta a sărutat-o, socotind ca are a cere aur sau altă oarecare cinste mai mare, precum poftesc iubitorii de lume. Dar Simeon iubitorul de Hristos, mai vârtos decât iubitorul de avuţie, n-a cerut altă dăruire de la împăratul, decât ca să-l lase a se face monah. Atunci împăratul s-a mâhnit, pentru că urma să se lipsească de un aşa de înţelept bărbat şi viteaz ostaş. Însă neputând a-şi călca făgăduinţa, a îmbrăţişat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon şi l-a sărutat, zicându-i: "Mergi fiule cu mila lui Dumnezeu, Căruia roagă-te şi pentru păcatele mele". Apoi, cuviosul, după ce s-a făcut monah şi a scapăt de tulburarea lumii, a scris vieţile sfinţilor câte le-a aflat. După aceea, ca unul ce era bogat şi avea putere şi închipuire, a trimis oameni în felurite cetăţi şi locuri; şi i-au adus câte vieţi de sfinţi au aflat, pe care el iarăşi le-a tâlcuit cu prea dulci ziceri. Pentru care lucru din pricina aceasta s-a numit Metafrast (adică tâlcuitor). Şi toate câte a scris sunt adevărate şi fără greşeală. Pe care şi învăţaţii italienilor le-au tâlcuit în limba italienească, şi-l au pe Cuviosul Simeon şi în sinaxarele lor, şi-l prăznuiesc ca pe un sfânt. Fiindcă mult s-a ostenit atât pentru Domnul, cât şi pentru sfinţii Lui.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor femei Eustolia şi Sopatra.

Sfânta Eustolia era pe vremea lui Mavrichie împăratul, fiică de părinţi evlavioşi care locuiau în Roma. Şi din crudă vârstă, dându-se pe sine cucerniciei, zăbovea în postiri şi privegheri. Fiind aprinsă de dumnezeiasca dorinţă şi lasând Roma, s-a dus la Constantinopol, unde, cercetând dumnezeieştile cinstite locaşuri şi plinindu-şi dorinţa, s-a întâlnit cu Sopatra, fiica împăratului Mavrichie, care mergea la biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din Vlaherne. Şi fiindcă fapta bună nu se poate ascunde, Sopatra ruga pe fericita Eustolia, ca să o aibă pe ea maică duhovnicească şi păzitoare trupului şi sufletului. Şi lăsând pururea pomenita Sopatra împărăţia şi îmbrăcându-se cu schima călugăreasca, a sporit întru nevoinţe şi osteneli duhovniceşti. A cerut de la tatăl său împăratul un loc potrivit şi acolo a zidit casa de rugăciuni, petrecând împreună cu Sfânta Eustolia. Pentru aceasta multe fecioare şi femei evlavioase mergând către ele, petreceau împreună viaţa cea aspră şi plină de osteneli. Iar fericita Eustolia nevoindu-se mulţi ani, şi multora făcându-se pricină de mântuire, s-a dus către Domnul cu pace, lăsând în locul său pe fericita Sopatra, care, asemenea ca duhovniceasca ei maică, nevoindu-se şi la vârful faptelor bune ajungând, s-a mutat către Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Antonie.

Acesta era din satul Siron, cu meşteşugul tăietor de pietre. Deci văzând pe elini că mergeau la capiştea idolilor şi jertfeau, i-a sfătuit pe ei să se depărteze de aceia, şi nefiind ascultat, mâhnindu-se, s-a dus în pustietate, şi acolo a aflat pe un rob al lui Dumnezeu, care iarăşi fugise din lume, Timotei cu numele, şi împreună cu el petrecând trei ani, şi luând de la el bunele cuvântări, s-a pogorât iarăşi către poporul rătăcit din satul său. Şi aflându-i pe ei ca săvârşeau serbare demonilor, intrând în capiştea lor, a zdrobit toţi idolii. Deci, fiind prins de ei, a fost bătut cumplit. După aceasta s-a dus la Apamia Siriei şi, rugându-se cuviosului episcop ca să-i dea voie să zidească o biserica în cinstea Sfintei Treimi, a început a o zidi. Aflând de aceasta cei din satul lui au năvălit noaptea cu săbii şi cu ciomege şi fără de mila l-au omorât pe el. Şi aşa şi-a dat duhul său lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Cristofor şi Mavra, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Ioan Colovul, care cu pace s-a săvârşit.

Sfântul Ioan, Colovul din Egipt, s-a nevoit prin sec. al V-lea în deşertul egiptean în Mănăstirea Sf. Pimen cel Mare (prăznuit în 27 august). De la numele acestei mănăstiri, mănăstirile din sălbăticie au început să se numească schituri, unde călugării se nevoiau în viaţă sfântă, în tăcere şi însingurare. Sf. Ioan era un călugăr blând, smerit şi muncitor. El a venit la acea mănăstire împreună cu fratele său, Daniel.

Odată, Sf. Ioan i-a spus fratelui său mai mare că i-ar plăcea să nu-şi mai facă griji pentru ce mănâncă sau cu ce se îmbracă şi să poată trăi ca îngerii din ceruri. Daniel l-a lăsat să meargă în pustie ca să se lupte cu ispitele. Lepădându-şi hainele, într-o noapte foarte rece, Ioan şi-a părăsit chilia şi a plecat. Însă după o săptămână, foamea l-a mânat înapoi. Ajungând la uşa chiliei, Ioan a început să bată. "Cine-i acolo?" a întrebat Daniel. "Eu sunt, Ioan, fratele tău." Daniel însă i-a răspuns, "Ioan a devenit înger, el nu mai este printre oameni." Ioan a continuat să bată însă Daniel i-a dat drumul înăuntru abia dimineaţă. Apoi i-a spus: "Tu eşti bărbat şi ca să mănânci, trebuie să munceşti." Sf. Ioan a plâns cu amar şi şi-a cerut iertare.

După ce şi-a învăţat lecţia, Sf. Ioan s-a dus la Sf. Pimen, cunoscut pentru caracterul său hotărât, cerând îndrumare şi promiţând că va asculta tot ce-i va spune să facă. Ca să-i încerce răbdarea, Sf. Pimen i-a dat să facă o ascultare mai neobişnuită, şi anume să care apă şi să o picure pe un băţ uscat până acesta, după trei ani a înfrunzit şi a rodit. Părintele a luat din fructele bogate şi le-a dus fraţilor, spunând: "Luaţi şi mâncaţi din roadele ascultării".

Mai târziu, avva Ioan a devenit el însuşi îndrumător al multor oameni pe drumul mântuirii, printre care era şi Sf. Arsenie cel Mare (prăznuit în 8 mai) şi Sf. Taisia (prăznuită în 8 octombrie).

Sf. Ioan a fost cel care a scris Viaţa Sf. Paisie cel Mare (prăznuit în 19 iunie).

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Eladie, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Narsi şi Artemon.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor şi de Dumnezeu purtători Părinţilor noştri Evtimie (Eftimie) şi Neofit, ctitorii Mănăstirii Dohiarului din Muntele Athos, care cu pace s-au săvârşit.

Sfinţii Eftimie şi Neofit, fondatorii Mănăstirii Dochiariu din Muntele Athos, un unchi şi nepotul său, aparţineau aristocraţiei bizantine de cel mai înalt rang. Sf. Eftimie, pe când era încă în lume, a fost prietenul Sfântului Atanasie din Muntele Athos (pe care îl prăznuim în 5 iulie), devenind ulterior novice şi discipol al acestui mare ascet. Pentru dragostea curată faţă de fraţi, pentru blândeţea şi nevoirea de a duce o viaţă sfântă, Sf. Atanasie i-a încredinţat călugărului funcţia de administrator, pe care acesta a îndeplinit-o ca şi când Însuşi Domnul i-ar fi dat-o spre împlinire.

Sf. Eftimie împreună cu alţi călugări s-au stabilit în localitatea Dafni, unde au întemeiat o mănăstire în cinstea Sf. Nicolae, numită Docheiariou pentru a aminti de ascultarea sa. Călăuzindu-i pe fraţii mai tineri, Sf. Eftimie i-a învăţat pe călugări despre importanţa trezviei şi atenţiei la tulburările sufletului, explicîndu-le că lupta creştinilor, după cum spune Sf. Apostol Pavel, "nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh". (Efes. 6:12).

Însă saracinii au tulburat viaţa liniştită a mănăstirii şi pe când călugării stăteau ascunşi în pădure ca să-şi salveze vieţile, duşmanii au ras mănăstirea din temelii.

Sf. Eftimie nu şi-a pierdut încrederea şi mănăstirea a fost reconstruită. Sf. Neofit, pe când se afla în lume, era însoţitorul împăratului Nichifor Focas (963-969). După moartea părinţilor săi, acesta s-a dus în Muntele Athos, fiind tuns la mănăstirea unchiului său, Eftimie. Înainte de moartea sa, Sf. Eftimie a lăsat administrarea mănăstirii în mâinile nepotului său.

Sub îndrumarea spirituală a Sf. Neofit mica mănăstire a devenit lavră şi datorită donaţiilor făcute de împăratul Nichifor, la solicitarea sfântului. Sf. Neofit s-a învrednicit să devină "protos" (mai-marele Consiliului Părinţilor din Sf. Munte), rămânînd acolo timp de mai mulţi ani. După renunţarea la funcţia din cadrul Consiliului, în ultimii săi ani de viaţă, Sf. Neofit s-a întors la Mănăstirea Dochiariou, unde s-a dus în pace la Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului ierarh Nectarie din Eghina, episcop al Pentapolisului.

sfantul nectarieSfântul Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8 noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole şi ctitor al mănăstirii "Sfânta Treime" din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe, comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie.

Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze şi să se şcolească.

În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să predea ca învăţător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-şi completeze studiile la Atena şi să obţină, în 1885, o diplomă a Facultăţii de Teologie din capitala Greciei.

Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator, secretar patriarhal şi reprezentant al său la Cairo.

Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioşi. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri materiale. A rămas câţiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost numit director al şcolii teologice Rizarios, care forma viitori preoţi. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.

În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, a fondat mănăstirea "Sfânta Treime" din insula Eghina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie şi-a dat demisia din postul de director al şcolii teologice şi s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.

A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an şi jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.

În 1953 moaştele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaştelor sale se face în ziua de 3 septembrie.

Câţiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.

*

Viaţa sfântului Nectarie din Eghina, episcop de Pentapolis (după Sinaxarul Parintelui Macarie de la Mănăstirea Simonos-Petras, Muntele Athos)

Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în Selibria (Tracia), din părinţi săraci dar credincioşi pioşi : Dimos şi Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez numele de Anastasie, el dovedi încă din copilărie o mare milă şi o înclinare profundă pentru studiu. Cum mama sa îl învăţă Psalmul al 50 lea, lui ii plăcea să repete versetul : "Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale" (Psalmii 50 :15). Primind în ţara sa primele noţiuni de învăţătură, fu trimis de către părinţii săi la Constantinopol pentru a-şi continua educaţia, lucrând în acelaşi timp ca angajat într-un magazin. Tânărul băiat ramase atunci insensibil tulburărilor vieţii mondene, preocupându-se zi şi noapte doar de clădirea înlăuntrul său a omului interior după chipul lui Hristos, prin rugăciune şi meditaţie asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi. La vârsta de 20 de ani părăsi Constantinopolul pentru a deveni învăţător in insula Chios. Acolo încuraja cu multa sârguinţa pe tineri şi pe săteni întru milostenie şi virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însuşi al vieţii sale de privaţiune şi rugăciune. Dorindu-şi de mult să îmbrăţişeze o viaţă asemeni Îngerilor, deveni călugăr sub numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mănăstire din Nea-Moni. Căutând doar lucrurile de Sus, model de blândeţe şi supunere, se făcu îndrăgit de toţi fraţii din comunitate şi deveni Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea unui locuitor pios din insula, apoi prin protecţia Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu să îşi continue studiile la Atena şi să obţină diploma Facultăţii de Teologie. În 1885 ajunse la Alexandria unde la puţină vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al Pentapolisului (fosta dioceză corespunzând Libiei superioare). Predicator şi secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa şi ştia să comunice turmei sale spirituale sârguinţa pentru virtuţile Evangheliei. Dragostea şi admiraţia pe care i-o purta poporul se întoarseră însă împotriva lui. Împinşi de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidioşi pe succesele sale, îl calomniară, spunând ca ar căuta să îşi atragă favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu încerca să se justifice, ci îşi punea încrederea in promisiunea lui Hristos care spune : " Fericiţi veţi fi când va vor ocărî şi va vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind, din pricina mea" (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul său şi se îmbarcă pentru Atena unde se trezi singur, neştiut, dispreţuit şi lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, căci nu ştia să păstreze nimic pentru sine şi îşi împărţea săracilor puţina sa avuţie. Abandonând proiectul iniţial de a se retrage în Muntele Athos, blândul şi umilul urmaş al Domnului nostru Isus Hristos, preferă - în favoarea mântuirii aproapelui său - să sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurătate. Rămase câţiva ani ca predicator (1891 - 1894), apoi fu numit director al şcolii ecleziastice Rizarios, destinată pregătirii viitorilor Preoţi. Profunda sa cunoaştere a Scripturilor, a Sfinţilor Părinţi şi chiar a ştiinţelor profane, precum şi autoritatea sa plina de blândeţe orientată către oameni aveau să îi permită să insufle în scurt timp acestei instituţii o înalta calitate intelectuală şi morală. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea şi lecţiile Pastoralei, dar nu înceta totuşi să îşi trăiască programul de ascet, de meditaţie şi de rugăciune a unui călugăr, adăugând la acestea înaltele funcţii de predicare şi de oficiere regulată a Sfintelor Taine, în sânul şcolii dar şi în regiunea din jurul Atenei.

Nectarie păstra însă în adâncul inimii sale o dragoste arzătoare pentru liniştea şi pacea vieţii din mănăstiri, de aceea profita de dorinţa exprimată de câteva din fiicele sale spirituale pentru a se retrage din tulburările vieţii mondene şi să pună bazele unei mănăstiri feminine în insula Eghina (între 1904 şi 1907).

In ciuda nenumăratelor griji şi dificultăţi, Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viaţă cenobitică scrupulos fidelă spiritului Sfinţilor Părinţi. Îşi consuma fără măsură forţa trupului şi cea morală pentru instalarea clădirilor, pentru oficierea Slujbelor şi pentru conducerea spirituală a fiecăreia din ucenicele sale. Putea fi văzut adesea lucrând grădina, îmbrăcat cu o sutana ca vai de ea, sau când dispărea ore întregi, era uşor de ghicit ca se închisese în chilia sa pentru a-şi înălţa mintea spre Dumnezeu, fixând-o în inima sa pentru a gusta astfel dulceaţa Sfântului Nume al lui Hristos. Deşi fugea de orice contact cu lumea şi îşi limita cu stricteţe vizitele la mănăstire, renumele virtuţilor sale şi a harurilor pe care i le dăduse Dumnezeu se răspândiră în întreg ţinutul, iar credincioşii veneau la el, atraşi ca un metal de magnet. Vindeca pe numeroşi laici şi călugăriţe de bolile de care sufereau, făcu să vina ploaia peste insula care suferea de secetă. El uşura, mângâia, încuraja... Era totul pentru toţi, putând să facă totul întru Hristos care sălăşluia în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al Sfinţilor şi al Maicii Domnului iar aceştia i se arătau adesea în timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultăţilor care au urmat primului război mondial, el interzise cu stricteţe călugăriţelor sale să facă provizii de hrană şi ordonă să fie împărţit săracilor surplusul lor, încredinţându-se de pe o zi pe alta milei lui Dumnezeu. In afară acestor sarcini, Nectarie găsea timp să redacteze un mare număr de lucrări de teologie, de morală, de istorie a Bisericii pentru confirmarea Bisericii din Grecia în Sfânta Tradiţie a Părinţilor, adesea ignorată în vremea aceea din cauza influenţelor apusene. Trăind deci ca un Înger în trup şi făcând să strălucească în jurul său razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de suferit calomnii şi acuzaţii nedrepte asupra mănăstirii sale, din partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste încercări cu răbdarea lui Hristos : fără un murmur şi fără revoltă. Atunci fu atins de o dureroasă boala timp de peste un an şi jumătate. El îi mulţumea lui Dumnezeu că îl încerca astfel şi se străduia să ţină în secret durerea până cu puţină vreme înaintea morţii sale. După un ultim pelerinaj la o icoana a Maicii Domnului, situată nu departe de mănăstire, el anunţă ucenicilor săi plecarea sa la cer şi fu transferat într-un spital din Atena, unde după 50 de zile de suferinţe, pe care le suporta cu o răbdare care îi stupefia pe toţi cei din jurul său, îşi dădu sufletul în pace lui Dumnezeu (pe 8 noiembrie 1920). Credincioşii din Eghina, ucenicii săi şi toţi Creştinii care îl cunoscuseră plânseră pierderea blândului şi compătimitorului ucenic al lui Hristos, care toată viaţa suportase calomnia, persecutările şi nedreptele acuzaţii, luând ca model Dumnezeiasca Pătimire a Stăpânului său. Dar Dumnezeu îi dădu slava în schimb şi, imediat după odihna sa, Minunile au început să apară şi continuă în fiecare zi şi acum pentru cei care se apropie cu încredere de Moaştele sale sau care se încred puternicei sale mijlociri.

Trupul Sfântului rămase ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani, degajând o mireasmă cerească şi delicată. În 1953, când fu în sfârşit dispersat după legile naturii, se procedă la mutarea Moaştelor (3 septembrie) sale şi se constată atunci ca acelaşi parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat să îşi bucure credincioşii care se apropiau de aceste preţioase rămăşite, dându-le încredinţarea ca Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în casa Sfinţilor. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961 iar povestea minunilor sale nu încetează să fie scrisă în fiecare zi. Mormântul său, la Eghina, se numără printre pelerinajele cu cea mai multă lume în Grecia.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat.

Aceşti patru mucenici au pătimit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Ei au fost neîntrecuţi meşteri în arta cioplirii şi sculpturii în marmură., fiind conducătorii unui vestit şantier de acest fel, la Smirnum. Datorită lucrărilor de calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor meşteri. Însă, din cei peste 600 de lucrători care se aflau pe acest şantier, mulţi erau păgâni, care nu vedeau cu ochi buni viaţa religioasă a creştinilor de aici. Aceştia obişnuiau să-şi facă semnul Sfintei Cruci ori de câte ori începeau sau terminau o lucrare, deoarece erau convinşi că numai prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu erau în stare să facă tot ceea ce făcuseră până atunci.

Printre aceşti creştini se aflau şi cei patru sfinţi, care primiseră Taina Sf. Botez din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, ce se afla surghiunit în ţinutul Iliricului. Aceşti 4 mucenici, datorită râvnei lor duhovniceşti, au reuşit să atragă la creştinism pe un alt om, pe nume Simpliciu, care s-a încreştinat şi el. Imediat, păgânii cei invidioşi i-au pârât pe cei 5 meşteri la împărat, acuzându-i că aceştia conduc lucrările prin superstiţie şi magie şi că nu vor să ştie decât de credinţa în Hristos. Auzind acestea, împăratul nu a luat nici o măsură împotriva lor, dar acuzatorii au spus că ei nu vor să sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit vindecător de către împărat. Cei 5 mucenici au confirmat că "În toate ne-am arătat ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu vrem şi nu putem să-l facem". Împăratul însă, nu s-a supărat şi a trecut cu vederea neascultarea acestor meşteri, spunând că nu-i pasă cine va face statuia, dar că aceasta trebuie terminată. Aşa s-a şi întâmplat, statuia fiind terminată de alţi meşteri. Când împăratul a venit să vadă statuia terminată, el a crezut că totuşi cei 5 au realizat statuia, dar partida păgânilor s-a năpustit cu ură asupra lor, acuzându-i iarăşi cu cuvinte duşmănoase. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a iscat, i-a încredinţat pe cei 5 meşteri unui dregător cu numele de Lampadie, ca să facă cercetări şi să liniştească lucrurile. Acesta le-a poruncit să aducă cinstire şi jertfe zeilor, dar meşterii nu au vrut. Ca atare Lampadie i-a arestat şi închis în temniţă, după care a asmuţit mulţimile păgâne împotriva creştinilor. S-au iscat răscoale şi bătăi, iar în timpul uneia dintre ele, însuşi Lampadie a fost omorât.

Auzind aceasta, împăratul s-a temut ca nu cumva rudele mortului să pornească o răscoală generală, şi ca atare s-a decis să termine cu cei 5, dând ordin ca aceştia să fie închişi de vii în sicrie de plumb şi să fie aruncaţi în apele fluviului Sava. Auzind această veste, va muri de supărare şi episcopul Chiril, care se afla şi el închis în temniţă. După câteva zile, un creştin cu numele de Nicodim a scos sicriele din apă şi a avut grijă de înmormântarea osemintelor sfinţilor.

Calendarul roman din anul 354 aminteşte de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Să citim împreună Sfânta Scriptură

FACEREA - INTAIA CARTE A LUI MOISE

CAPITOLUL 30
Fiii lui Iacov

1. Iar Rahila, vazand ca ea n-a nascut lui Iacov nici un fiu, a prins pizma pe sora sa si a zis lui Iacov: “Da-mi copii, iar de nu, voi muri”.
2. Maniindu-se insa Iacov pe Rahila, i-a zis: “Au doara eu sunt Dumnezeu, Care a starpit rodul pantecelui tau?”
3. Atunci Rahila a zis catre Iacov: “Iata roaba mea Bilha; intra la ea si ea va naste pe genunchii mei si voi avea si eu copii printr-insa”.
4. Si i-a dat pe Bilha, roaba sa, de femeie si a intrat Iacov la ea;
5. Iar Bilha, roaba Rahilei, a zamislit si a nascut lui Iacov un fiu.
6. Atunci Rahila a zis: “Dumnezeu mi-a facut dreptate, a auzit glasul meu si mi-a dat fiu”. De aceea i-a pus numele Dan.
7. Si a zamislit iarasi Bilha, roaba Rahilei, si a mai nascut un fiu lui Iacov;
8. Iar Rahila a zis: “Lupta dumnezeiasca m-am luptat cu sora mea, am biruit si am ajuns deopotriva cu sora mea!” De aceea i-a pus numele Neftali.
9. Lia insa, vazand ca a incetat de a mai naste, a luat pe roaba sa Zilpa si a dat-o lui Iacov de femeie si el a intrat la ea;
10. Zilpa, roaba Liei, a nascut lui Iacov un fiu.
11. Atunci a zis Lia: “Noroc” Si i-a pus numele Gad.
12. Apoi iarasi a zamislit Zilpa, roaba Liei, si a nascut lui Iacov alt fiu.
13. Si a zis Lia: “Spre fericirea mea s-a nascut, ca ma vor ferici femeile!” Si i-a pus numele Aser.
14. Iar pe vremea seceratului graului s-a dus Ruben si, gasind in tarina mandragore, le-a adus la mama sa Lia. Rahila insa a zis catre Lia, sora sa: “Da-mi si mie din mandragorele fiului tau!”
15. Iar Lia a zis: “Nu-ti ajunge ca mi-ai luat barbatul? Vrei sa iei si mandragorele fiului meu?” Si Rahila a zis: “Nu asa, ci pentru mandragorele fiului tau, sa se culce Iacov noaptea aceasta cu tine!”
16. Venind Iacov seara de la camp, i-a iesit Lia inainte si i-a zis: “Sa intri la mine astazi, ca te-am cumparat cu mandragorele fiului meu!” Si in noaptea aceea s-a culcat Iacov cu ea.
17. Si a auzit Dumnezeu pe Lia si ea a zamislit si a nascut lui Iacov al cincilea fiu.
18. Atunci a zis Lia: “Mi-a dat rasplata Dumnezeu pentru ca am dat barbatului meu pe roaba mea”. Si a pus copilului numele Isahar, adica rasplata.
19. Apoi a mai zamislit Lia inca o data si a nascut lui Iacov al saselea fiu.
20. Si a zis Lia: “Dar minunat mi-a daruit Dumnezeu in timpul de acum! De acum barbatul meu va sedea la mine, ca i-am nascut sase feciori”. Si a pus copilului numele Zabulon.
21. Dupa aceea Lia a mai nascut o fata si i-a pus numele Dina.
22. Dar si-a adus aminte Dumnezeu si de Rahila si a auzit-o Dumnezeu si i-a deschis pantecele.
23. Si zamislind, ea a nascut lui Iacov un fiu; si a zis Rahila: “Ridicat-a Dumnezeu ocara de la mine!”
24. Si a pus copilului numele Iosif, zicand: “Domnul imi va mai da si alt fiu!”
25. Iar dupa ce a nascut Rahila pe Iosif, Iacov a zis catre Laban: “Lasa-ma sa plec, sa ma duc la mine, in pamantul meu.
26. Da-mi femeile mele si copiii mei, pentru care ti-am slujit, ca sa ma duc, caci tu stii ce slujba ti-am facut”.
27. Laban insa i-a zis: “De am aflat har inaintea ta, mai ramai la mine! Caci vad bine ca Dumnezeu m-a binecuvantat prin venirea ta”.
28. Apoi a adaugat: “Spune simbria ce voiesti si-ti voi da-o!”
29. Iacov insa i-a raspuns: “Tu stii cum ti-am slujit si cum sunt vitele tale, de cand am venit eu la tine;
30. Caci erau putine cand am venit eu, iar de atunci s-au inmultit si te-a binecuvantat Dumnezeu prin venirea mea. Cand insa am sa lucrez eu si pentru casa mea?”
31. Raspunsu-i-a Laban: “Ce sa-ti dau?” Si Iacov a zis: “Sa nu-mi dai nimic. Dar de faci ce-ti voi spune eu, voi mai paste si voi mai pazi oile tale.
32. Sa treaca astazi toate oile tale pe dinaintea noastra si sa despartim din ele orice oaie pestrita sau tarcata sau neagra, iar dintre capre cele pestrite sau tarcate: aceea sa fie simbria mea.
33. Credinciosia mea va raspunde pentru mine inaintea ta maine, cand vei veni sa-mi statornicesti simbria: tot ce nu va fi baltat sau tarcat intre caprele mele si tot ce nu va fi tarcat sau negru intre oile mele se va socoti ca furat de mine”.
34. Zis-a Laban catre el: “Bine, sa fie cum zici tu!”
35. Si a ales Iacov in ziua aceea tapii cei vargati sau pestriti si toate caprele baltate sau tarcate, toate cate erau cu cit de putin alb, si toate oile tarcate sau negre si le-a dat in seama fiilor sai.
36. Iar Laban a hotarat ca departarea intre dansul si oile lui Iacov sa fie cale de trei zile. Si a ramas Iacov sa pasca celelalte oi ale lui Laban.
37. Dupa aceea si-a luat Iacov nuiele verzi de plop, de migdal si de paltin, si a crestat pe ele dungi albe, luand de pe nuiele fasii de coaja pana la albeata nuielelor.
38. Apoi punea nuielele crestate in jgheaburile de adapat, ca, venind sa bea, oile sa zamisleasca inaintea nuielelor din adapatori.
39. Si zamisleau oile cum erau nuielele si fatau oile miei pestriti, tarcati si negri.
40. Iar mieii acestia ii alegea Iacov si punea inaintea oilor lui Laban numai tot ce era pestrit si tot ce era negru; dar turmele sale le tinea despartite si nu le amesteca cu oile lui Laban.
41. Afara de aceasta Iacov, cand zamisleau oile cele bune, punea nuiele pestrite in adapatori inaintea lor, ca sa zamisleasca ele cum erau nuielele;
42. Iar cand zamisleau cele rele, nu le punea nuielele si asa cele ce se cuveneau lui Laban erau slabe, iar cele ce se cuveneau lui Iacov erau voinice.
43. De aceea s-a imbogatit omul acesta foarte, foarte tare, si avea multime de vite marunte si vite mari, roabe si robi, camile si asini.

sâmbătă, 13 iunie 2015


ADEVĂRATUL CREŞTIN ESTE UN ASCULTĂTOR DESĂVÂRŞIT FAŢĂ DE CELE SPUSE DE HRISTOS, IAR HRISTOS ESTE ORTODOX ...
Părintele Arsenie Papacioc este şi ramâne una dintre marile personalităţi duhovniceşti, care încă supravieţuieşte nu doar vârstei sale, dar şi întregii situaîii sociale, politice, culturale din vremurile noastre. Astăzi Sfinţia sa se face simţit şi ca o respiraţie a duhului în sufletele multor oameni dornici de adevăr, lumină şi mântuire. Părintele Arsenie rămâne şi este un dar de la Dumnezeu, lăsat nouă, din mila şi dragostea Sa pentru noi, pentru tot românul din ţară, dar şi de peste hotarele ei.Astfel, în dilema şi dezbaterea aparută pe marginea împărtăşirii Mitropolitului Banatului Nicolae Corneanu în Biserica Greco-Catolică, am găsit de cuviinţă să îi luăm un interviu, pentru a afla părerea Sfinţiei sale cu privire la acest eveniment.
— Preacuvioase Părinte Arsenie, ce părere aveţi despre evenimentul care a avut loc recent în Banat? Mitropolitul Nicolae Corneanu s-a împărtăşit de bunăvoie şi nesilit de nimeni în biserica Greco-Catolicilor din Timişoara ...— Părinte, ce părere să am? O părere negativă, pentru că gestul Mitropolitului Nicolaie Corneanu nu este necontrolat, ci este demonstrativ. Mă exprim şi ceva mai mult: nici măcar nu recunoaşte, după ce a fost fotografiat, de unde se vede că el însuşi se consideră vinovat. Consider că este o batjocură ceea ce a făcut Mitropolitul Nicolae Corneanu. Habar nu are că este ortodox! A fost comunist şi nu orice fel de comunist, ci unul vândut comuniştilor. Este şi rămâne o căpetenie comunistă. Referitor la apostazia sa, am primit veşti şi din Grecia. Grecii ăştia, domnule, le ştiu pe toate, sunt foarte atenţi! Sinodul BOR, însă, nu a dat nici un răspuns. Sinodul nostru tace. Ar fi cazul să se trezească şi să ia o masură. Nu sunt de părere să se ia o atitudine de jos în sus, pentru că riscăm să ne risipim forţele, care ne sunt atât de necesare într-un moment de mai mare eficacitate.
Odată am primit un telefon de la un Preasfinţit (niciodată nu mă mai telefonase până atunci să mă întrebe ce fac ...). I-am răspuns că sunt foarte bine, şi că mă mişc bine pe picioarele mele ortodoxe. şi atat ...
— Preacuvioase, consideraţi că Mitropolitul astfel s-a lepădat de ortodoxie şi că ar trebui imediat să fie depus din treapta de mitropolit?
— Nu sunt eu în măsură să dau un răspuns la această întrebare. Avem în acest sens Sfântul Sinod, care pretinde că încă nu este depăşit.
Mitropolitul Corneanu este cel mai în vârstă Arhiereu la noi (mai în vârstă decât el a fost Patriarhul Teoctist, care deja a murit). Personal îl consider un alintat, nici măcar un copil (pentru că unui copil îi poîi găsi o scuză). Să nu credeţi că am ceva personal cu el. Dimpotrivă, îi purtam un profund respect.
Îmi aduc aminte o întâmplare, când eram la Palatul Patriarhal (după ce mă eliberasem din închisoare). Povesteam, pe coridoarele palatului, cu un preot, care era un fiu duhovnicesc de al meu. Eram bărbierit, pentru că abia mă eliberasem din închisoare ... Deodată, un Părinte înalt, tânăr, a trecut prin holul Patriarhiei, s-a oprit, s-a uitat la mine, m-a sărutat şi a plecat mai departe. Nu ştiam cine e. Apoi am aflat că era Mitropolitul Banatului. De atunci i-am purtat respect ca, de altfel, tuturor Mitropoliţilor ...
— Care ar fi cea mai potrivită modalitate de a linişti evenimentul? Care ar fi cea mai bună atitudine?
— Autoritatea cea mai mare o are Sinodul. Fără o decizie oficială din partea Sfântului Sinod, orice iniţiativă a unui grup de trăitori rămâne doar o reacţie izolată şi poate fi chiar dăunătoare, pentru că pune în pericol credibilitatea Bisericii, şi aşa discreditată de mulţi. Din punct de vedere strategic, e o greseală în momentul de faţă să se atace, pentru că nu este vorba de un simplu ins, ci de un mitropolit care face parte din sânul sinodului. În plus nu e încă momentul să ne dăm pe faţă, pentru că demascăm valorile şi apoi, va şti duşmanul unde să atace. Sinodul trebuie să ia o măsură. Dar, din păcate, Sinodul nostru doarme. Mă aştept, totuşi, să aibă o reacţie fermă, înţeleaptă. Până la urmă, oricum adevărul va birui, iar sinodalii care acum se tem să ia o măsură vor rămâne nişte laşi, pe nicăieri ...
Mitropolitul Corneanu, oricum, demult era cunoscut pentru abaterile sale bisericeşti (făcea Liturghie după Liturghie pentru copii, în aceeaşi biserică, ca la catolici, schimba doar masa. Caraghios, nu?!). Greşeli de genul acesta Sfinţia Sa are foarte multe, însă pe parcursul anilor s-au tot tolerat.
Şi acum nici măcar nu îşi recunoaşte greşeala, deşi a fost fotografiat. Un alintat.
— Care este părerea Sfinţiei voastre despre ecumenism şi până unde credeţi că ar avea voie să ajungă această colaborare ecumenică – ăntre ortodoxie şi alte confesiuni?
— Nu accept nici un fel de colaborare ecumenică, nici un fel de început, ce să mai vorbim despre sfârşit... Nu accept să păstrăm legătura. Suntem ortodocşi, şi o cirtă, o iotă, dacă se cedează, s-a cedat tot, pentru că Hristos vrea de la noi să ramânem întregi. Dracul, în schimb, vrea să-i dai o unghie şi dacă i-ai dat-o, asta înseamnă că nu mai eşti stăpânul întregului, ci eşti doar o parte din întreg, pentru că adevărul nu se măsoară cu metrul. Ori cedezi mult, ori cedezi puţin, e totuna, înseamnă că ai cedat tot.
— Înseamnă că mi carea ecumenică o caracterizaţi ca pe o mişcare satanică, diabolică?
— Aşa este. O mişcare satanică, am şi spus lucrul acesta. Mi s-a pus şi o întrebare, în acest sens, în cartea pe care am scris-o „Singur Ortodoxia”... şi am zis acolo: Toţi dracii sunt ai dracului! Asta-i..., nu ne putem juca cu adevărul, nu accept să se schimbe nimic, nici o iotăa, nimic! Catolicii de ce au schimbat crucea, dogmele, canoanele, considerându-se fără de nici o greşeală după teoria lor, infailibili, prin ei înşişi? Adevăratul creştin este un ascultător desăvârşit faţă de cele spuse de Hristos, iar Hristos este ortodox, pentru că Îl cinsteşte drept pe Tatăl Său. Ortodox înseamnă a fi drept slăvitor, drept cinstitor. Aceasta e părerea mea.
Eu personal astept o Hotărâre din partea Sinodului, însă din păcate, Mitropolitul Bartolomeu Anania se pare că a rămas cam singur.
Nimeni nu îşi doreşte moartea, însă sunt situaîii în viaţă când e mai bine să mori decât să faci compromisuri. Iertaţi-mă, vă rog, însă aici vreau să il parafrazez pe G. Coşbuc, „cu-o moarte toţi suntem datori, dar nu-i totuna, ortodox să mori sau ecumenist vândut”.
Ce ecumenism? Suntem de peste 2000 de ani în ortodoxie şi acum ne-am trezit să facem plocoane Papei de la Roma! E mai mult decât o mare greşeală. Adevărul e mai presus de toate!
Fraţii mei, acum eu nu vă vorbesc ca un mare erou, ci mă rog lui Dumnezeu să mă întărească în lupta mea de a rămâne ortodox. Dar în ceea ce mă priveşte, eu aşa gândesc, sub nici un chip nu am de gând să cedez. Ferească Dumnezeu!
Am trăit şi continuăm să trăim în vremuri apostolice. Adevărul ramâne acolo unde n-ai cedat. Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.
Pentru că, dragii mei, dacă ar fi vorba să comparăm cele de aici cu cele ce urmează după viaţa aceasta, e îngrozitor să te gândeşti că intri dincolo ca un trădător al adevărului!
Nu poţi să renunţi nici măcar la o unghie, este unghia mea! Putem să ne prezentăm la Judecată cu ciuntiri, cum vine asta?! Eu sunt ortodox numai cu o mană, nu şi cu cealaltă? Dar să nu murim de mai multe ori, ci doar o singură dată! O luptă n-are nici un sens, dacă nu este spre o victorie sigură. De aceea trebuie gândită foarte bine strategia luptei. Când porneşti un război, trebuie să fii sigur de biruinţă, iar cel care biruie, întotdeauna, este doar Adevărul. Mă bucur că încă mai sunt oameni conştienţi şi maturi: atât în Rusia, Grecia, cât şi în ţara noastră care sunt capabili de o atitudine sănătoasă. Deocamdată am pierdut o bătălie, nu şi războiul. Acestea sunt cuvintele mele şi aceasta este părerea mea.

Techirghiol, Manastirea Sf. Maria, mai 2008

joi, 19 martie 2015

Seara  credinţei străbune


În perioada postului celui Mare, mai precis în fiecare duminică după masă, parohia noastră, în colaborare cu Asociaţia Tinerilor Ortodocşi ce fiinţează pe lângă parohie, organizează seri duhovniceşti. După terminarea slujbei Vecerniei, care începe de la ora 17:00, se urmăreşte un film documentar ce aduce înaintea credincioşilor personalităţi a unor vestiţi duhovnici ai ţării, care prin propovăduirea cuvântului, liturghisirea impecabilă şi modul desăvârşit de vieţuire au avut marele merit de a păstra, de a sporii şi de a transmite generaţiilor actuale şi viitoare credinţa noastră ortodoxă drept măritoare. Nu fiece creştin a avut posibilitatea de a-i întâlnii pe aceşti titani ai credinţei şi tocmai de aceea a fost şi gândul nostru ca măcar prin intermediul mijloacelor moderne viyuale şi auditive să o poată face.Desigur, credem că această străduinţă a noastră să dea rod însutit în inimile credincioşilor şi totodată să fie mijloc de îndreptare şi urcuş spre înviere.Vă aşteptăm cu mare drag pe fiecare chiar dacă nu sunteţi credincioşi ai parohiei noastre. Duminica a patra din post vom urmări filmul documentar "Părintele Paisie duhovnicul", după care de la orele 18:00 vom săvârşi Taina Sfântului Maslu.Duminica a cincea de la orele 17:00 va fi slujba vecerniei, după care vom urmări filmul documentar "Arsenie Boca - sfântul Ardealului". Duminica a şasea, duminica Floriilor va avea ca protagonist oarecum după slujba vecerniei de la aceeaşi oră, pe Inalt Prea Sfinţitul Iustinian Chira Maramureşanul, şi povestea Sfinţiei Sale de viaţă, în cadrul documentarului "Iustinian - Aceasta este viaţa mea".



miercuri, 4 martie 2015

Sfânta Liturghie - Taina Tainelor

Creştinismul este viaţă
Creştinismul nu este o ideologie, un sistem de idei la care putem sau nu să aderăm, ci viaţă, viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o datorită păcatului originar. Prin întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umană şi ne-a eliberat de sub stăpânirea păcatului şi a morţii dăruindu-ne viaţa veşnică a Împărăţiei cerurilor. Fiecare dintre noi am primit acest dar al vieţii veşnice în botezul nostru când "ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii"(Rom. 6, 4).
Slujbele Bisericii reprezintă împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos
Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ iar slujbele reprezintă intrarea noastră în această Împărăţie, trăirea şi împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăţia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17). Cultul Bisericii ne poartă în lumea prezenţei directe a lui Dumnezeu făcându-ne părtaşi bucuriei învierii. Creştinismul este, pentru aceasta, o religie liturgică, o religie în care pe primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieţii celei noi în comuniune cu Dumnezeu. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare. Înţelegem astfel de ce Biserica noastră se numeşte ortodoxă: este Biserica ce aduce dreaptă slăvire (orthos - doxa) lui Dumnezeu şi, ca urmare, are credinţa dreaptă fiind Biserica cea adevărată.
Sfânta Liturghie - unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu
Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră în Împărăţie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie şi îşi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu.
Taina mântuirii şi Tainele Bisericii
Astăzi vorbind despre Taină avem tendinţa de a ne gândi numai la cele Şapte Taine sau sacramente ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul). Dar până în secolul al XIII-lea Biserica Ortodoxă nu a fixat precis numărul Tainelor, Părinţii preferând să se refere la Taina mântuirii în sens general şi la aspectele acesteia, la Taina unică a Bisericii în care Dumnezeu Îsi împărtăşeşte viaţa Sa dumnezeiască omenirii, răscumpărând omul din păcat şi din moarte şi revărsând asupra omului slava nemuririi. Această Taină se concretizează în lucrările specifice ale Bisericii în care Hristos Însuşi se oferă şi se împărtăşeşte printr-un ritual de sfinţire săvârşit de slujitorii bisericeşti în şi prin puterea Duhului Sfânt.
Sfânta Liturghie este Taina Tainelor
Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi a intrării ei în Împărăţia lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică a Împărăţiei în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezentă. Trecutul şi viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică şi indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului şi eshatologicului .
Sfânta Liturghie - Taina lui Hristos
Sfânta Liturghie este o anamneză, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creaţie şi, în primul rând, a lucrării mântuitoare a lui Hristos. Dar această pomenire nu este o simplă comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie şi dezvăluire crescândă a prezenţei lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înălţat dar şi ca Cel va să vină. Liturghia este"Evanghelia mereu actualizată".
Sfânta Liturghie - Taina Bisericii
În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioşilor. Nu Îl întâlnim ca inşi singuratici ci ca mădulare ale trupului Său adunate laolaltă sporind neîncetat comuniunea cu El şi între noi printr-un urcuş spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovnicească cu Hristos şi, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primeste darul unităţii "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locală realizează astfel şi revelează Biserica întreagă, evenimentul noului mod de viată care constituie mântuirea, participarea omului la viaţa veşnică. În acelaşi timp Liturghia este slujită în comuniune cu întreaga Biserică universală şi în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflaţi departe cât şi cei adormiţi ca mădulare ale aceluiaşi Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp şi spaţiu.
Fiecare credincios trebuie să înţeleagă Sfânta Liturghie
Viaţa creştină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii care ocupă locul central în Biserică şi în viaţa oricărui creştin care îşi ia în serios demnitatea de mădular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a putea participa deplin la Liturghie şi nu numai a asista este foarte important ca fiecare credincios să înşeleagă semnificaşia ei. Ca urmare, vă vom oferi o explicare sistematică a acestei slujbe esenţiale a Bisericii care este Sfânta Liturghie.